Capitolul 9

 Capitolul 9


     Cred că e prima oară când Alex lipseţte de la o cină de-a bunicii. Trebuie să trec în calendar, e ceva unic. Înseamnă că îi se întâmplă ceva foarte important.
   --Copii, eu mă retrag la culcare, să nu staţi până târziu.
   --Stai liniştită bunico. Noapte bună.
   --Noapte bună.
   --Vino.
   --Nu vezi că se întunecă? Unde vrei să mergi?
   --O să vezi. Sau ţie frică?
   --Mie? Frică? Nu ştii cu cine vorbeşti. Dar aş vrea să ştiu unde mergem.
   --Un loc despre care numai eu şi bunicul ştiam.
   --Ok, haidem.
     Ce m-a apucat. Parcă mi-am promis mie că nu o să duc pe nimeni acolo. E ceva cu mine zilele astea. Dar dacă i-am spus că îl duc aşa am să fac. E vorba de o cabană care e construită la malul unui lac. Nu multă lume se încumetă prin pădurile astea. Sunt zvonuri că ar umbla lupi pe acolo. Ceea ce nu e adevărat. Am fost de atâtea ori şi nu am dat nici măcar de unul. Invenţii de a le oamenilor.
     Ajungem fără greutate la cabană, Max fiind feremcat de privelişte. Am ajuns numai bine, soarele a apus aproape cu totul, lăsând doar câteva fâşii portocali să străbată lacul întins.
   --E wow!
   --Stiu. Nu am mai fost aici de ceva vreme. Aproape am uitat cum arată cabana asta antică.
      Se apropie încet de marginea apei, făcându-mi semn să mă aşez lângă el. Mă aşez încet, în acelaşi timp din pădure începând să se audă mici zgomote. Ca şi cum cine ar rupe crenguţe pentru a aţâţa un foc. E destul de ciudat, de obicei e atât de linişte pe aici. La orizont încep să se strângă câţiva nori negri, nu e îngrijorător încă. Putem ajunge acasă înainte să înceapă ploaia. Mai ales că trebuie să ajungem uscaţi. Altfel, bunica o să intre la bănuieli.

                                             ***

     Locul ăsta e uimitor. Îţi inspiră atâta calm şi linişte. Mă bucur că a avut atâta încredere în mine încât să îmi arate locul. Am observat că şi ea a auzit acel zgomot de crenguţe rupte. M-am făcut că nu am auzit nimic pentru că aşa nici ea nu le-a dat o aşa mare importanţă. Dar ea nu a văzut marea de blană cu ochi portocalii care ne pândeşte din pădure. Sper ca lupul să plece, nu vreau ca Kath să se panicheze, tocmai de asta nu am scos un cuvânt de când m-am aşezat.
     Pe lângă santinela care ne urmăreşte o hoardă de nori negri de furtună se îndreaptă către noi. Nici că se putea mai bine. Dacă aş putea să o conving să intrăm în cabană, am fi în siguranţă. Dar chiar nu vreau să o sperii. Totuşi, cu am nici o altă soluţie.
   --Nu vrei să intrăm în cabană?
   --De ce?
   --Doar ascultămă, te rog.
   --Nu o să mişc din locaţia asta până nu îmi spui de ce vrei să intrăm în cabană.
   --Of, ce încăpăţânată poţi să fi. Ţine minte, tu m-ai determinat să fac asta.

                                        ***
     Se apropie de mine, la un moment dat se apleacă. De ce ar face asta? În timp ce se ridică, mă prinde de picioare, eu fiind ţinută captivă pe umărul lui. Bravo, Katherine, nici că se putea mai bine. De parcă i-ar fi greu să-mi spună de ce vrea să intre. Bine, poate că sunt puţin prea încăpăţânată, dar....
     Gândurile mele sunt întrerupte de o străfulgerare de blană roşcată printre copaci. Oh nu, nu nu nu. Lupii sunt nişte poveşti. Nu ar trebui să fie lupi în pădurea asta. E prea de tot. Stai calmă Kath, stai calmă, imediat o să intrăm în cabană iar eu voi fi din nou pusă pe picioarele mele. Încep să se apropie, Max nu poate să-i vadă pentru că e cu spatele, dar eu îi văd prea bine poate. Sunt doar 2, dar sunt imenşi. Max a ajuns într-un final la uşa cabanei, intră cu grijă, închizând uşa după el şi lasându-mă încet pe podea.
   --De ce nu mi-ai spus că ai văzut lupii.
   --N-am vrut să te sperii.
   --Aww... vreau să spun, acum ce o să facem, cine ştie cât o să stea pe lângă cabană.
   --Nu îl putem suna pe Alex?
   --Suntem în mijlocul pădurii ar fi un miracol să prindem ceva semnal la telefon pe vreme bună, dar acum vine şi furtuna.
   --Ne-a trebuit să plecăm. Nu am putut sta acasă.
   --Tu ai vrut să vii.
   --Tu m-ai provocat.
   --Gata, ar trebui să vedem dacă sunt ceva lemne pe aici, măcar să aprindem un foc în şemineu. E prea frig aici.
   --Dacă am şi putea vedea ceva ar fi minunat.
      Îmi scot telefonul din geacă, luminând cât de cât încăperea.
   --Suntem salvaţi sunt 2 butuci lângă şemineu.
   --Bine Einstein dar cu ce îi aprindem.
   --Cu asta.
     Uitasem că ultima dată am adus o cutie de chibrituri, deşi s-ar putea să nu mai meargă, au trecut aproape 2 ani de atunci. Nu cred că l-am mai văzut pe Max atât de concentrat, poate doar la acel meci de football.
   --Gata.
     Lumina focului începe să îţi intre în drepturi, luminând mare parte din cabană. La naiba, aici e un pat pentru o singură persoană. Nici că se ptea mai bine. Ca pentru a mă contrazice un bubuit puternic se aude deasupra noastră, ploaia torenţială începând aproape imediat. Ploaia cu siguranţă a gonit lupii, dar în acelaşi timp ne ţine pe noi închişi aici, pentru că nu o să ies în frig şi ploaie pentru nimic în lume.
     Au trecut aproape 2 ore de linişte întreruptă doar de tunete. Amândoi am stat în linişte, consumându-ne bateriile la telefon. Din focul puternic ce a fost la început au rămas doar nişte vreascuri plăpânde care numai căldură nu dau.
   --Max...
   --Ce e?
   --Crezi că au plecat?
   --Sunt sigur de asta.
    Dacă ai şi părea sigur ar fi perfect.
   --Haide, Kitty Kath, a trecut de mult ora de culcare.
   --Dar tu?
   --Nu te îngrijora, nu mie somn.
   --Ok.
     Aş vrea să pot adormi. Dar nu pot. De obicei ploaia mă face să mă simt somnoroasă, acum parcă zgomotul eimă ţine trează. Şi mie frig. Trebuia să îmi iau o jachetă mai groasă. Poate... nu, nu aş putea... dar....nu Kath...Haide, nu e greu. Trebuie doar să îi spun.
   --Max?
   --Nu dormi?
   --Nu.
   --Ce mai e?
   --Mi-e frig.
  Se ridică încet de lângă foc, îndreptându-se către pat. Se aşează lângă mine, toată căldura ce a mai emanato acel foc minuscul aflândsu-se în interiorul gecii lui. După ce am început să mă încălzesc, somnul a venit aproape pe nesimţite.