Capitolul 6
În fiecare zi vine atât de târziu piticania de sormea? Dacă nu ar avea telefonul pe silenţios, i-aş putea spune să vină mai repede. Dar nu se poate. Uhhh, tocmai vinerea are cele mai multe ore. Bine măcar că mai am de mâncare şi am ce vedea la T.V.
*Între timp*
--Hai o dată, nici mie nu îmi ia atâta să împachetez un geamantan.
--Doar aşteaptă.
--Aştept de jumătate de oră.
--Mai aşteaptă 5 minute. Nu găsesc o jachetă.
--Una neagră, de piele. Gen motociclist?
--Dap.
--E pe canapea în sufragerie.
--Bine, hai să mergem.
***
Am auzit două maşini oprind în faţa casei. E ciudat. De ce ar oprii două maşini? O să aflu în maxim 5 minute. Nu ştiu de ce mă strofoc. Într-adevăr. Peste câteva minute se aude uşa, vocea surorii mele auzindu-se din hol:
--Am ajuuuns!
--Dute şi împachetează-ţi câteva haine.
--Unde mergem?
--La bunica.
--O să avem un musafir. Stai ce? B...BUNICA?!?
--Da, bunica, şi ce musafir?
--Hey.
Mă uit întrebător de la sormea la bagajul lui Max şi înapoi.
--Proiect la psihologie. Nu întreba.
--Nu întreb. Dute doar şi împachetează.
--Ok.
***
Pot să spun că nu mă aşteptam să petrec un weekend la bunica. Am o vagă impresie că părinţii mei au plecat din nou într-o mini lună de miere de-a lor. Concluzie: ne-au trimis la bunica pentru că nu atâââta încredere în noi încât să ne lase singuri acasă. Mă dezamăgesc. Ştiu că Alex e ca un copil mic, dar să mă trimită şi pe mine? Mai ales că îl am şi pe Max în grijă. O să fie un weekend de groază.
Termin de împachetat, îndreptându-mă spre sufragerie, unde cei doi crai de la răsărit vegetează pe canapea. Cei mai mari leneşi sunt la mine în casă. Bine, şi eu mă număr printre ei, dar asta e altă problemă. Mă apropii de ei încet, cu evidenta intenţie de a le striga în urechi să se ridice. Când mă trezesc cu o pernă în faţă.
--Biine. Care a fost ăla?
--El! spun ei la unison, arătând unul spre celălalt întocmai ca şi cei mai mici de 8 ani.
--Am înţeles. Tot ce vă spun e că eu am cheile de la dulapul cu dulciuri.
--Ţie ţi le-a dat. Nu creed una ca asta. Tu mănânci mai multe dulciuri decât mine şi Max la un loc.
--Nu prea cred. Oricum, parcă trebuia să ajungem la bunica.
--Mda, pot să conduc eu?
--Sigur.
*peste o oră şi jumătate*
Mi-a amorţit fundul. Şi faţa. Dacă m-ar fi lăsat Max să stau în pe bancheta din spate n-aş mai avea nimic. Uff băieţii ăştia. Aş putea crede că asta i-a fost răzbunarea, dar nu cred eu că mă lasă să scap atât de uşor. Din curtea bunicii se aude un lătrat vesel şi nerăbdător, dacă mi-aş aduce aminte cum îl cheamă pe câinele ăla. Haide, Kath, gândeşte, ştiu că e ceva simplu. Dar e atât de simplu încât l-am uitat.
Între timp, băieţii erau ocupaţi cu descărcatul bagajelor.
--Maax! Cară-ţi singur bagajele.
Asta era. Max. Mă uit înspre cei doi, bufnindu-mă instantaneu râsul.
--Tu ce ai mai păţit piticanie?
--Mi-am adus aminte cum îl cheamă pe câinele bunicii.
--Îl cheamă Max, ce e aşa de amuzant.
--Haide, Alex procesează, gândeşte.
Ca răspuns bufneşte şi el în râs, dar îşi revine repede, din spirit frăţesc faţă de musafirul nostru.
--Sper că o să te înţelegi bine cu Max, Max.
--Gata! Cât suntem aici o să îmi spuneţi Jake.
--Deci, Jake, haide să ţi-o prezentăm pe bunica noastră.
--Haide, sunt sigur că are pregătite nişte bunătăţi. Mmmm.
***
Cum să îţi numeşti câinele Max? E prea ciudat acum că mă gândesc la asta. Un lucru e sigur totuşi, Kath nu o să mă lase să trăiesc cu asta niciodată. Alex o să uite, dar piticania malefică nu o să o facă. Trebuie doar să am grijă să nu îi spună nimic lui Violet. Pentru că aşa o să afle şi Josh. Of! Of, greu cu legăturile astea. Hmm, noi nu suntem chiar într-un mijloc de pădure aici, deci avem semnal la telefon mai tot timpul. O vai.
Mă îndrept spre curte, deja având-o în vizor pe Kath care culmea, stătea pe o pătură la soare, dormind. Oftez uşurat. Am fost foarte aproape. Desi, exista posibilitatea ca (,) Kath s[ fii vorbit deja cu Violet. Mă apropii încet, Max apărând din spatele meu şi aşezându-se la mine în braţe. Perfect, acum nu o să mă mai pot ridica de aici nici dacă aş vrea. Oi fi eu jucător de football dar un câine e un câine mai ales unul ciobănesc care are o greutate destul de mare. Gândindu-mă la fata ce doarme lângă mine, am aţipit şi eu.
***
--Alexander Marcus Jhonson ia-ţi mâinile din bolul cu cremă.
--Dar bunicoo.
--Nici un dar. Până termin eu prăjitura şi scot fursecurile din cuptor dute şi cheamăi şi pe cei doi în bucătărie.
--Nu poţi să o trezeşti tu pe Kate?
--Doarme?!?
--Aham, şi Ma...Jake la fel.
--Mă ocup imediat.
Am fost atât de aproape să-l dau de gol. Bine că mi-am adus aminte. Încep să mă uit aiurea prin cameră, privirile mele căzând pe un tablou ce înfăţişa toată proprietate bunicii, a fost ziua mea când a fost făcută acea poză, deci e plin de copii. O fetiţă îmi captează privirile. E destul de micuţă, având părul des şi roşcat împletit în două codiţe simpatice. Mă întreb dacă Anastasia şi sora ei mai mică mai locuiesc aici. Nu le-am mai văzut de un car de ani. Trebuie să o întreb pe bunica. Ea ştie tot ce mişcă pe aici.
Gândurile mele au fost întrerupte de un ţipăt.
***
--KATHERINE!
--Hmm.. da, ce e? Lasă-mă să dorm femeie!
Ignor ţipătul bunicii, cuibărindu-mă la loc în culcuşul meu. Stop! Stop cadru. Eu am adus doar o pătură afară. Nu şi o pernă. Nu una atât de mare oricum. Hmm... bunica nu foloseşte balsamul ăsta când spală haine şi cearceafuri ce ce înseamnă...
Te rog să fie în imaginaţia mea. Să fie un vis. Te rog. Îmi ridic încet privirea, dând de un Max adormit (mă refer la Max băiatul, celălalt Max fugăreşte o veveriţă). Aww e aşa de scump. Nu pare atât de malefic atunci când doarme. Ba dimpotrivă arată ca un mic îngeraş.
Mă ridic în genunchi, încă contemplându-l, brusc ochii lui se deschid, învăluindu-mă în acea privire întunecată pe care o ador...
luni, 29 octombrie 2012
luni, 22 octombrie 2012
duminică, 21 octombrie 2012
Capitolul 5
Capitolul 5
--Trezeştete somnoroaso!
--Haide, V. încă cinci minute. V? Ce cauţi tu aici?
--Vroiam să îţi spun că o să întârzii din nou dacă mai dormi mult.
--E vineri nu?
--Aham. Hai, repejor repejor, ai hainele pregătite în baie dute şi pregăteştete. Să nu care cumva să îţi ia mai mult de 10 minute.
--Biiine.
Mă ridic cu greutate din pat, următoarea me ţintă fiind evident baia. Peste fix 10 minute am ieşit din baie, luându-mi geanta şi cheile de la maşină. Trec prin bucătărie pentru a-mi lua un măr, Violet era deja acolo, vorbind cu mama.
--Deci, mai plecăm azi?
--Sigur.
--Pa mamă!
--Să aveţi grijă de voi!
Ne urcăm în maşina mea, demarând în viteză. Cu toate eforturile noastre, am ajuns în curtea şcolii exact când s-a sunat de intrare. Ne-am grăbit să ajungem la dulapuri, mergând amândouă spre clasa Doamnei Directoare, ea ne predă psihologia. Din fericire, am ajuns puţin mai repede decât ea, amândouă putând să ne tragem sufletul puţin.
Peste nici 5 minute de la intrarea nostră în clasă, îşi face apariţia un profesor nou. Ciudat, Doamnei Directoare nu i s-a întâmplat nimic atât de grav încât să trimită un suplinitor. Din pur noroc probabil, îl am în vizor pe Max, care se uită ca trăznit la tipul de la catedră. Care apropo, nu arată deloc rău. Are în jur de 29-32 de ani. Şaten, ochi negri şi e atât de sigur pe el.
--Mă scuzaţi, dar cine sunteţi dumneavoastră?
Toată clasa îşi îndreaptă privirea către mine, ca şi cum aş fi comis o crimă doar pentru că l-am deranjat. Ce? Trebuie să aflăm la urma urmei, şi dacă ei sunt prea molâi să întrebe, treaba lor.
--Tu ar trebui să fi Katherine Jhonson. Am auzit destule despre tine şi despre prietena ta în cancelarie. Şi ştiu să casc ochii pentru a observa că unul din elevii mei mai are puţin şi sare pe tine. N-am dreptate McLane?
Când a spus asta şi eu şi Max ne-am înroşit puternic. Nu credeam că schimbul de replici de ieri a fost chiar atât de sesizabil. Nici nu ştiam că el e profesor, adică, da l-am observat şi ieri pe hol dar am crezut că e un coleg de la şcoala gazdă.
--Pe aproape, domnule antrenor.
Drăguţ, i-a revenit tupeul şi odată cu el culoare normală la faţă.
--Deci, numele meu e Samuel Lookwood, şi voi fi profesorul vostru de pshihologie de aici înainte. Priceput?
--Da domnule profesor.
--Perfect. Acum, o să facem mici schimbări. Nu vreau ca cei mai buni prieteni (aici s-a uitat la bancile din primul rând) să stea împreună. Deci, McLane, Jhonson mutaţi-vă în banca din dreptul catedrei. Mason treci lângă sora ta. Şi tu Joshua o să stai de unul singur. Nu am destulă încredere în tine încât să îţi dau un coleg de bancă.
Pentru următoarele 2-3 minute a fost ceva gălăgie în clasă, cât noi ne-am mutat şi profesorul a continuat să facă schimbări. Chiar când liniştea a începu să îţi facă simţită prezenţa, uşa s-a deschis brusc. O fată roşcată, destul de scundă făcându-şi apariţia în prag. Profesorul a dat să spună ceva, ea în schimb a ridicat palma dreaptă oprindu-l doar pentru a putea să îţi tragă sufletul. Nici nu vreau să ştiu cât a alergat, la cum răsuflă pot să pariez că destul de mult.
--Şi tu cine se presupune că eşti?
--Miranda Sancez, sunt nouă în oraş.
--Bine, să nu care cumva să mai întârzii la ora mea. Azi se acceptă, dar să nu îţi iei lumea în cap.
--Am înţeles domnule profesor.
--Acum treci lângă Joshua.
--Da, domnule.
--Bun, lecţia de azi constă defapt într-un proiect care o să înceapă azi şi se desfăşura pentru următoarele două luni.
--Şi cam ce ar vrea să fie proiectul ăsta?
--Un proiect de auatocunoaştere ca să spun aşa. Un coleg sau colegă o să stea la voi o lună, cei examinaţi urmând să stea la partenerii de studiu următoarea lună.
--Ce vreţi să spuneţi prin examinaţi?
--Vreau să spun că o să noteze şi cel mai mic gest pe care o să îl faceţi, la sfârşitul celor două luni veţi face schimb de Jurnale şi veţi observa cum arătaţi voi dintr-o altă perspectivă decât a voastră.
--O să ne alegeţi într-o ordine anume?
--Nu. După câte văd, sunt atâtea fete în clasă cât şi băieţi, deci fetelor, vă veţi trage la sorţi coechipierii.
După ce şi-a terminat discursul a scos o foaie de hârtie pe care a făcut-o bucăţi, urmând ca pe acele bucăţi să treacă şi numele fiecărui băiat din clasă. După ce a terminat de scris, a luat şapca de pe capul lui Josh, punând toate biletele în ea. A început cu Miranda, care a băgat mâna în acea şapcă cu puţină teamă spun eu. După ce a citit numele de pe bilet l-a spus cu voce tare: Chad William Mason. Au urmat multe altele, fiecare băiat primindu-şi partenerele. A ajuns într-un final la rândul de lângă geam, începând cu V. A închis ochii imediat ce mâna a atins interiorul şepcii. A scos încep bileţelul,citindu-l de câteva ori înainte să-l spună cu voce tare: Joshua Frederic Bronde.
Într-un final a venit rândul meu. Am amesctecat încet ultimele 3 bileţele rămase. Te roooog să nu pice Max, te rooog. Scot un bileţel, citindu-l cu voce tare: Maximilian Jacob McLane.
--Te cheamă şi Jacob?
--Dap.
--Acum că v-aţi ales partenerii, sunteţi liberi, ora s-a terminat. Înainte să ieşiţi din clasă, veniţi să vă dau jurnalele în care o să vă notaţi toate observaţiile.
Următoarele trei ore au trecut relativ repede, mintea mea fiind în cu totul altă parte. Acum urmează calvarul. Cantina. Să merg acolo, ştiin că toată şcoala a aflat că am un proiect de două luni cu deja mult prea râvnitul Max. Nu îmi fac prea multe griji, doar că sclifositele şcolii s-au dublat. V e deja la masa noastră, vorbind cu Miranda. Se pare că se înţeleg destul de bine. Dacă a avut tupeul să îl facă să tacă pe proful de psihologie, e clar una de a noastră. Îmi iau un hamburger, şi o sticlă de apă, îndreptându-mă spre masă.
***
Pot să spun că îl iubesc pe antrenor, deşi nu îmi place cum se uită toate fetele după el. Acum, cărui băiat i-ar plăcea? Oricum, e bine că m-a pus cu ea în bancă. Pentru că la alegerea făcută de fete a fost doar noroc. Puteam pica cu oricine. Dar norocul se pare că ţine cu mine şi astăzi. Nu vreau să mai trec printr-un asemenea suspans cât oi trăi. Sper doar ca relaţia noastră să avanseze în următoarele două luni. La urma urmei o să ne vedem non-stop.
--Maaax!!! Trezeştete, nu e momentul să orbitezi pe Pluto.
--Ce-ţi mai trebuie şi ţie?
--Te întrebam dacă ai găsit viaţă pe alte planete.
--Da, au spus că îşi vor regele înapoi.
--Ha, ha, ce-a mai râs.
În timpul "certei" noastre apare şi Chad în peisaj. Şi el fiind cu privirile aiurea, mai mai să se împiedice de scaune.
--Chad, mamă, fi mai atent pe unde mergi.
--Mă uitam la...
--La masa celor trei zâne da ştiu, şi înamoratul ăsta tot acolo se uita mai devreme.
--Lasă că şi ţie îţi place de sormea.
--Eh, puţin acolo. Dar, treaba e că pe voi vă încearcă sentimentu' acuma. Şi o face atât de tare că nici să mergeţi cum trebuie nu mai ştiţi.
--Hai nu mai fă tu pe inteligentu că oricum, tot la mine în casă ajungi la o adică.
--Bine, gata, ce vă răscocoriţi aşa?
***
--Fetelor, pe unde sunteţi cu gândul?
--Ne gândeam şi noi la partenerii noştri de proiect, ca să spunem aşa.
--Ahaa.
Şi tot aici revenim. Pot să pariez pe orice că în mai puţin de două săptămâni vom avea două noi cupluri în şcoală.
--Trezeştete somnoroaso!
--Haide, V. încă cinci minute. V? Ce cauţi tu aici?
--Vroiam să îţi spun că o să întârzii din nou dacă mai dormi mult.
--E vineri nu?
--Aham. Hai, repejor repejor, ai hainele pregătite în baie dute şi pregăteştete. Să nu care cumva să îţi ia mai mult de 10 minute.
--Biiine.
Mă ridic cu greutate din pat, următoarea me ţintă fiind evident baia. Peste fix 10 minute am ieşit din baie, luându-mi geanta şi cheile de la maşină. Trec prin bucătărie pentru a-mi lua un măr, Violet era deja acolo, vorbind cu mama.
--Deci, mai plecăm azi?
--Sigur.
--Pa mamă!
--Să aveţi grijă de voi!
Ne urcăm în maşina mea, demarând în viteză. Cu toate eforturile noastre, am ajuns în curtea şcolii exact când s-a sunat de intrare. Ne-am grăbit să ajungem la dulapuri, mergând amândouă spre clasa Doamnei Directoare, ea ne predă psihologia. Din fericire, am ajuns puţin mai repede decât ea, amândouă putând să ne tragem sufletul puţin.
Peste nici 5 minute de la intrarea nostră în clasă, îşi face apariţia un profesor nou. Ciudat, Doamnei Directoare nu i s-a întâmplat nimic atât de grav încât să trimită un suplinitor. Din pur noroc probabil, îl am în vizor pe Max, care se uită ca trăznit la tipul de la catedră. Care apropo, nu arată deloc rău. Are în jur de 29-32 de ani. Şaten, ochi negri şi e atât de sigur pe el.
--Mă scuzaţi, dar cine sunteţi dumneavoastră?
Toată clasa îşi îndreaptă privirea către mine, ca şi cum aş fi comis o crimă doar pentru că l-am deranjat. Ce? Trebuie să aflăm la urma urmei, şi dacă ei sunt prea molâi să întrebe, treaba lor.
--Tu ar trebui să fi Katherine Jhonson. Am auzit destule despre tine şi despre prietena ta în cancelarie. Şi ştiu să casc ochii pentru a observa că unul din elevii mei mai are puţin şi sare pe tine. N-am dreptate McLane?
Când a spus asta şi eu şi Max ne-am înroşit puternic. Nu credeam că schimbul de replici de ieri a fost chiar atât de sesizabil. Nici nu ştiam că el e profesor, adică, da l-am observat şi ieri pe hol dar am crezut că e un coleg de la şcoala gazdă.
--Pe aproape, domnule antrenor.
Drăguţ, i-a revenit tupeul şi odată cu el culoare normală la faţă.
--Deci, numele meu e Samuel Lookwood, şi voi fi profesorul vostru de pshihologie de aici înainte. Priceput?
--Da domnule profesor.
--Perfect. Acum, o să facem mici schimbări. Nu vreau ca cei mai buni prieteni (aici s-a uitat la bancile din primul rând) să stea împreună. Deci, McLane, Jhonson mutaţi-vă în banca din dreptul catedrei. Mason treci lângă sora ta. Şi tu Joshua o să stai de unul singur. Nu am destulă încredere în tine încât să îţi dau un coleg de bancă.
Pentru următoarele 2-3 minute a fost ceva gălăgie în clasă, cât noi ne-am mutat şi profesorul a continuat să facă schimbări. Chiar când liniştea a începu să îţi facă simţită prezenţa, uşa s-a deschis brusc. O fată roşcată, destul de scundă făcându-şi apariţia în prag. Profesorul a dat să spună ceva, ea în schimb a ridicat palma dreaptă oprindu-l doar pentru a putea să îţi tragă sufletul. Nici nu vreau să ştiu cât a alergat, la cum răsuflă pot să pariez că destul de mult.
--Şi tu cine se presupune că eşti?
--Miranda Sancez, sunt nouă în oraş.
--Bine, să nu care cumva să mai întârzii la ora mea. Azi se acceptă, dar să nu îţi iei lumea în cap.
--Am înţeles domnule profesor.
--Acum treci lângă Joshua.
--Da, domnule.
--Bun, lecţia de azi constă defapt într-un proiect care o să înceapă azi şi se desfăşura pentru următoarele două luni.
--Şi cam ce ar vrea să fie proiectul ăsta?
--Un proiect de auatocunoaştere ca să spun aşa. Un coleg sau colegă o să stea la voi o lună, cei examinaţi urmând să stea la partenerii de studiu următoarea lună.
--Ce vreţi să spuneţi prin examinaţi?
--Vreau să spun că o să noteze şi cel mai mic gest pe care o să îl faceţi, la sfârşitul celor două luni veţi face schimb de Jurnale şi veţi observa cum arătaţi voi dintr-o altă perspectivă decât a voastră.
--O să ne alegeţi într-o ordine anume?
--Nu. După câte văd, sunt atâtea fete în clasă cât şi băieţi, deci fetelor, vă veţi trage la sorţi coechipierii.
După ce şi-a terminat discursul a scos o foaie de hârtie pe care a făcut-o bucăţi, urmând ca pe acele bucăţi să treacă şi numele fiecărui băiat din clasă. După ce a terminat de scris, a luat şapca de pe capul lui Josh, punând toate biletele în ea. A început cu Miranda, care a băgat mâna în acea şapcă cu puţină teamă spun eu. După ce a citit numele de pe bilet l-a spus cu voce tare: Chad William Mason. Au urmat multe altele, fiecare băiat primindu-şi partenerele. A ajuns într-un final la rândul de lângă geam, începând cu V. A închis ochii imediat ce mâna a atins interiorul şepcii. A scos încep bileţelul,citindu-l de câteva ori înainte să-l spună cu voce tare: Joshua Frederic Bronde.
Într-un final a venit rândul meu. Am amesctecat încet ultimele 3 bileţele rămase. Te roooog să nu pice Max, te rooog. Scot un bileţel, citindu-l cu voce tare: Maximilian Jacob McLane.
--Te cheamă şi Jacob?
--Dap.
--Acum că v-aţi ales partenerii, sunteţi liberi, ora s-a terminat. Înainte să ieşiţi din clasă, veniţi să vă dau jurnalele în care o să vă notaţi toate observaţiile.
Următoarele trei ore au trecut relativ repede, mintea mea fiind în cu totul altă parte. Acum urmează calvarul. Cantina. Să merg acolo, ştiin că toată şcoala a aflat că am un proiect de două luni cu deja mult prea râvnitul Max. Nu îmi fac prea multe griji, doar că sclifositele şcolii s-au dublat. V e deja la masa noastră, vorbind cu Miranda. Se pare că se înţeleg destul de bine. Dacă a avut tupeul să îl facă să tacă pe proful de psihologie, e clar una de a noastră. Îmi iau un hamburger, şi o sticlă de apă, îndreptându-mă spre masă.
***
Pot să spun că îl iubesc pe antrenor, deşi nu îmi place cum se uită toate fetele după el. Acum, cărui băiat i-ar plăcea? Oricum, e bine că m-a pus cu ea în bancă. Pentru că la alegerea făcută de fete a fost doar noroc. Puteam pica cu oricine. Dar norocul se pare că ţine cu mine şi astăzi. Nu vreau să mai trec printr-un asemenea suspans cât oi trăi. Sper doar ca relaţia noastră să avanseze în următoarele două luni. La urma urmei o să ne vedem non-stop.
--Maaax!!! Trezeştete, nu e momentul să orbitezi pe Pluto.
--Ce-ţi mai trebuie şi ţie?
--Te întrebam dacă ai găsit viaţă pe alte planete.
--Da, au spus că îşi vor regele înapoi.
--Ha, ha, ce-a mai râs.
În timpul "certei" noastre apare şi Chad în peisaj. Şi el fiind cu privirile aiurea, mai mai să se împiedice de scaune.
--Chad, mamă, fi mai atent pe unde mergi.
--Mă uitam la...
--La masa celor trei zâne da ştiu, şi înamoratul ăsta tot acolo se uita mai devreme.
--Lasă că şi ţie îţi place de sormea.
--Eh, puţin acolo. Dar, treaba e că pe voi vă încearcă sentimentu' acuma. Şi o face atât de tare că nici să mergeţi cum trebuie nu mai ştiţi.
--Hai nu mai fă tu pe inteligentu că oricum, tot la mine în casă ajungi la o adică.
--Bine, gata, ce vă răscocoriţi aşa?
***
--Fetelor, pe unde sunteţi cu gândul?
--Ne gândeam şi noi la partenerii noştri de proiect, ca să spunem aşa.
--Ahaa.
Şi tot aici revenim. Pot să pariez pe orice că în mai puţin de două săptămâni vom avea două noi cupluri în şcoală.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)