Capitolul 9

 Capitolul 9


     Cred că e prima oară când Alex lipseţte de la o cină de-a bunicii. Trebuie să trec în calendar, e ceva unic. Înseamnă că îi se întâmplă ceva foarte important.
   --Copii, eu mă retrag la culcare, să nu staţi până târziu.
   --Stai liniştită bunico. Noapte bună.
   --Noapte bună.
   --Vino.
   --Nu vezi că se întunecă? Unde vrei să mergi?
   --O să vezi. Sau ţie frică?
   --Mie? Frică? Nu ştii cu cine vorbeşti. Dar aş vrea să ştiu unde mergem.
   --Un loc despre care numai eu şi bunicul ştiam.
   --Ok, haidem.
     Ce m-a apucat. Parcă mi-am promis mie că nu o să duc pe nimeni acolo. E ceva cu mine zilele astea. Dar dacă i-am spus că îl duc aşa am să fac. E vorba de o cabană care e construită la malul unui lac. Nu multă lume se încumetă prin pădurile astea. Sunt zvonuri că ar umbla lupi pe acolo. Ceea ce nu e adevărat. Am fost de atâtea ori şi nu am dat nici măcar de unul. Invenţii de a le oamenilor.
     Ajungem fără greutate la cabană, Max fiind feremcat de privelişte. Am ajuns numai bine, soarele a apus aproape cu totul, lăsând doar câteva fâşii portocali să străbată lacul întins.
   --E wow!
   --Stiu. Nu am mai fost aici de ceva vreme. Aproape am uitat cum arată cabana asta antică.
      Se apropie încet de marginea apei, făcându-mi semn să mă aşez lângă el. Mă aşez încet, în acelaşi timp din pădure începând să se audă mici zgomote. Ca şi cum cine ar rupe crenguţe pentru a aţâţa un foc. E destul de ciudat, de obicei e atât de linişte pe aici. La orizont încep să se strângă câţiva nori negri, nu e îngrijorător încă. Putem ajunge acasă înainte să înceapă ploaia. Mai ales că trebuie să ajungem uscaţi. Altfel, bunica o să intre la bănuieli.

                                             ***

     Locul ăsta e uimitor. Îţi inspiră atâta calm şi linişte. Mă bucur că a avut atâta încredere în mine încât să îmi arate locul. Am observat că şi ea a auzit acel zgomot de crenguţe rupte. M-am făcut că nu am auzit nimic pentru că aşa nici ea nu le-a dat o aşa mare importanţă. Dar ea nu a văzut marea de blană cu ochi portocalii care ne pândeşte din pădure. Sper ca lupul să plece, nu vreau ca Kath să se panicheze, tocmai de asta nu am scos un cuvânt de când m-am aşezat.
     Pe lângă santinela care ne urmăreşte o hoardă de nori negri de furtună se îndreaptă către noi. Nici că se putea mai bine. Dacă aş putea să o conving să intrăm în cabană, am fi în siguranţă. Dar chiar nu vreau să o sperii. Totuşi, cu am nici o altă soluţie.
   --Nu vrei să intrăm în cabană?
   --De ce?
   --Doar ascultămă, te rog.
   --Nu o să mişc din locaţia asta până nu îmi spui de ce vrei să intrăm în cabană.
   --Of, ce încăpăţânată poţi să fi. Ţine minte, tu m-ai determinat să fac asta.

                                        ***
     Se apropie de mine, la un moment dat se apleacă. De ce ar face asta? În timp ce se ridică, mă prinde de picioare, eu fiind ţinută captivă pe umărul lui. Bravo, Katherine, nici că se putea mai bine. De parcă i-ar fi greu să-mi spună de ce vrea să intre. Bine, poate că sunt puţin prea încăpăţânată, dar....
     Gândurile mele sunt întrerupte de o străfulgerare de blană roşcată printre copaci. Oh nu, nu nu nu. Lupii sunt nişte poveşti. Nu ar trebui să fie lupi în pădurea asta. E prea de tot. Stai calmă Kath, stai calmă, imediat o să intrăm în cabană iar eu voi fi din nou pusă pe picioarele mele. Încep să se apropie, Max nu poate să-i vadă pentru că e cu spatele, dar eu îi văd prea bine poate. Sunt doar 2, dar sunt imenşi. Max a ajuns într-un final la uşa cabanei, intră cu grijă, închizând uşa după el şi lasându-mă încet pe podea.
   --De ce nu mi-ai spus că ai văzut lupii.
   --N-am vrut să te sperii.
   --Aww... vreau să spun, acum ce o să facem, cine ştie cât o să stea pe lângă cabană.
   --Nu îl putem suna pe Alex?
   --Suntem în mijlocul pădurii ar fi un miracol să prindem ceva semnal la telefon pe vreme bună, dar acum vine şi furtuna.
   --Ne-a trebuit să plecăm. Nu am putut sta acasă.
   --Tu ai vrut să vii.
   --Tu m-ai provocat.
   --Gata, ar trebui să vedem dacă sunt ceva lemne pe aici, măcar să aprindem un foc în şemineu. E prea frig aici.
   --Dacă am şi putea vedea ceva ar fi minunat.
      Îmi scot telefonul din geacă, luminând cât de cât încăperea.
   --Suntem salvaţi sunt 2 butuci lângă şemineu.
   --Bine Einstein dar cu ce îi aprindem.
   --Cu asta.
     Uitasem că ultima dată am adus o cutie de chibrituri, deşi s-ar putea să nu mai meargă, au trecut aproape 2 ani de atunci. Nu cred că l-am mai văzut pe Max atât de concentrat, poate doar la acel meci de football.
   --Gata.
     Lumina focului începe să îţi intre în drepturi, luminând mare parte din cabană. La naiba, aici e un pat pentru o singură persoană. Nici că se ptea mai bine. Ca pentru a mă contrazice un bubuit puternic se aude deasupra noastră, ploaia torenţială începând aproape imediat. Ploaia cu siguranţă a gonit lupii, dar în acelaşi timp ne ţine pe noi închişi aici, pentru că nu o să ies în frig şi ploaie pentru nimic în lume.
     Au trecut aproape 2 ore de linişte întreruptă doar de tunete. Amândoi am stat în linişte, consumându-ne bateriile la telefon. Din focul puternic ce a fost la început au rămas doar nişte vreascuri plăpânde care numai căldură nu dau.
   --Max...
   --Ce e?
   --Crezi că au plecat?
   --Sunt sigur de asta.
    Dacă ai şi părea sigur ar fi perfect.
   --Haide, Kitty Kath, a trecut de mult ora de culcare.
   --Dar tu?
   --Nu te îngrijora, nu mie somn.
   --Ok.
     Aş vrea să pot adormi. Dar nu pot. De obicei ploaia mă face să mă simt somnoroasă, acum parcă zgomotul eimă ţine trează. Şi mie frig. Trebuia să îmi iau o jachetă mai groasă. Poate... nu, nu aş putea... dar....nu Kath...Haide, nu e greu. Trebuie doar să îi spun.
   --Max?
   --Nu dormi?
   --Nu.
   --Ce mai e?
   --Mi-e frig.
  Se ridică încet de lângă foc, îndreptându-se către pat. Se aşează lângă mine, toată căldura ce a mai emanato acel foc minuscul aflândsu-se în interiorul gecii lui. După ce am început să mă încălzesc, somnul a venit aproape pe nesimţite.

Capitolul 8

Capitolul 8



   --Bunico, trebuie să te înterb ceva.
   --Nu mai am nici o bucată de prăjitură Alex.
   --Nu asta. Vroiam să ştiu dacă Anastasia mai locieşte în zonă. 
   --Păi, tocmai ce s-au reîntors din Europa. Dacă vrei îţi dau adresa să le faci o vizită.
   --Dacă vrei tu...

                                               ***
  Nu credeam că o fată se poate uita atât la televizor. Cred că au trecut peste 5 ore de când ne uităm la Sherlock Holmes. La un moment dat capul i-a căzut pe umărul meu, fiind deja adormită. Nu am făcut nici o mişcare pentru că nu am vrut să o trezezesc şi pentru că filmul era destul de interesant. Dar acum că s-a terminat trebuie să mă ridic. Nu aş vrea să o trezezesc totuşi. 
  Îmi trec mâna stângă pe sub capul ei, mâna dreaptă trecând pe sub genunchii ei. O iau în braţe îndreptându-mă spre camera ei. Când să încep să urc scările îcepe să se mişte. Nu s-a trezit, doar s-a cuibărit mai bine în braţele mele. Acum, încet şi uşor pe scări. Huh! Sunt 22 de trepte până la etaj unde avem noi camerele. Acum, un alt obstacol, să deschid uşa fără să o mişc prea mult. Noroc cu antrenamentul pe care îl am cu pungile de cumpărături. Nu credeam că o să îmi folosească la ceva. Se pare că tata a avut dreptate.
  O aşez încet pe pat, chiar în acel moment un fulger despicând cerul. Un bubuit puternic îl urmează, trezind-o pe Violet care mă strânge mai tare, tragându-mă după ea în pat. Îşi deschide încet ochii, slăbind în acelaşi timp strânsoarea mortală. Nu cred că s-ar fi aşteptat să se trezească cu mine peste ea. 
  În timp ce fulgerele luminau camera, buzele noastre au format un întreg magnific.

                                          ***

   --A fost delicios. 
   --Aşa masă să tot fie. 
   --Ce ar fi să ne plimbăm puţin, mai avem timp până se întunecă.
   --Sigur, mai facem puţină mişcare.
  Am început să ne plimbăm aiurea prin oraş. Ne-am mai oprit la un chioşc de hot dog din parc, aşezându-ne confortabil pe o bancă pentru a ne savura hot dogul. În faţa noastră o fetiţă se juca cu un băieţel. Au fugărit ce au fugărit o minge, până la urmă obosind. S-au aşezat pe iarbă în faţa noastră stând faţa în faţă cu noi. Fetiţa a început să se uite cu un mare interes la Chad. Până la urmă şi-a făcut curaj, apropiindu-se de noi.
   --Te superi dacă prietenul tău se joacă puţin cu noi?
  Awww, e atât de adorabilă. Nu ai cum să o refuzi.
   --Nu ai auzit, Chad, fetiţa vrea să te joci puţin cu ea.
   --Ba am auzit. Bun, şi ce vrei să ne jucăm.
  De ar şti fetele ce se întâmplă acum. Dar mai bine nu. Aşa mă pot bucura de una singură de privelişte. Părul blond al lui Chad este străbătut de săgeţi de foc datorită soarelui. E atât de concentrat la jocul acela că nu îi observă pe părinţii copiilor apropiindu-se.
   --Haideţi copii, trebuie să plecăm!
   --Bine mamă!
   --Mulţumim că te-ai jucat cu ei.
   --N-aveţi pentru ce, nu m-am mai jucat şotron de o vreme.
   --Credeam că doar fetele şoacă şotron.
   --Mai sunt şi excepţii. 
  Totul s-a întunecat brusc, o ploaie torenţială udându-ne până la piele înainte ca măcar să ajungem la ieşirea din parc. Reuşim să găsim un taxi care ne-a dus în siguranţă la căludură şi haine uscate în mai puţin de 10 minute. Tot drumul am stat în braţele lui Chad, nu am simţit frigul chiar aşa tare. Presimt că ne paşte o răceală groaznică. Intrăm în casă, două voci cunoscute râzând pe săturate în sufragerie.

                                         ***
  Sper să răspundă ea la uşă. Bunica a spus că e posibil să nu o găsesc acasă, dar meriă încercat. Oricine ar răspunde e bine, atâta timp cât nu e un tip. După aproximativ 2 minute lungi cât o zi de post o fată roşcată îmi deschide uşa.
   --Bună, cu ce te pot ajuta?
   --Anastasia?
   --Da, te ajut cu ceva?
   --Mă răneşti, nu mă mai recunoşti, după ce ţi-am torturat codiţele atâââţia ani?
   --Alex?!?
   --În carne şi oase.
   --Mamă!! Nu o să îţi vină să crezi cine a venit în vizită.
   --Alexander! De cât timp nu te-am văzut. Intră, nu trebuie să stai în uşă.
  E prima dată de mult timp când nu ştiu ce să spun. E cam ciudat. Doamna Sancez ne lasă singuri, ea mergând să pregătească masa.
   --Şi, când te-ai întors?
   --Acum 3 zile. Tu cum o mai duci, nu am mai auzit de tine din generală.
   --Eu sunt de vină că o anumită persoană din încăpere nu răspunde la scrisori?
   --Scuzeee, doarcă eram ocupată cu făcutul de noi prieteni. Am tot amânat până am uitat.
   --Uhh, unde sunt codiţele alea când ai nevoie de ele?
  Următoarea oră a trecut destul de repede, în timp ce noi depânam amintiri. La un moment dat, mama ei ne-a chemat la masă. După ce am mâncat bine, ne-am reântors în sufragerie continuând să povestim. Eram în mijlocul amintirilor când uşa se deschide lăsând frigul ploi şi doi aiuriţi zgribuliţi înăuntru. Doamna Sancez îi ia în primire, nimeni băgându-ne în seamă.

                                  ***
  Mă plictisesc. De ce nu răspunde nimeni la telefon? Nici cărţile nu mă pot scăpa de plictiseală. Am încercat. Mă simt în stare să mă duc să stau cu Max în sufragerie. 
  Mă ridic uşor din pat, îndreptându-mă spre sufragerie. Max se juca cu Max, amândoi fiind atât de concentraţi la trânta aia ce era pe podea încât nu m-au observat. Mă ghemuiesc încet pe canapea încă privindu-i. Din bucătărie se aud câteva voci foarte animate. Se pare că grupul de canastă al bunicii se reuneşte în weekenduri acum.
  Nu trec 10 minute, căci "băieţi" s-au săturat de joacă. Max (băiatul) se trânteşte pe canapea, neştiind că eu sunt acolo, aterizează cu capul la mine în poală. Se pare că soarta are un simţ al umorului foarte ciudat, deoarece bătrânele din bucătărie se îndreaptă spre sufragerie unde şi-au lăsat hainele. Bunica intră prima, în acelaşi timp Max făcându-se confortabil pe canapea. 
   --Ce cuplu frumos formaţi voi doi copii.
   --Dar...
   --Îmi amintesc când făceam şi eu asta cu soţul meu. Au trecut pete 40 de ani de atunci. Oh ce vremuri frumoase.
   --Ah, ce dulce e răzbunarea, şopteşte Max cu zâmbetul pe buze.
  Deci aşa, vedem noi cine zâmbeşte până la urmă.  

Capitolul 7

Capitolul 7



   --Nu mă aşteptam să te prind holbându-te la mine.
   --Stai liniştit că nu o voi face din nou. Apropo, trebuie să mergem la masă.
   --De asta te-ai trezit?
   --Nu dormeai? Şi da, de asta m-am trezit, m-a strigat bunica.
   --Ok, hai să mâncăm.
  Nu pot să cred că m-a prins. Puteam să jur că o să facă mişto, dar mi-am asumat riscul. Sper că nu o să scrie despre asta în jurnalul ăla. Ceea ce îmi aduce aminte, trebuie să o sun pe V. O să râdă cu lacrimi când o să îi spun de faza cu Max şi câinele. Mă voi asigurat personal că şi Josh va afla de asta. Trebuie să mă răzbun cumva pentru mai devreme. Iar Josh mă va ajuta fără să îmi ceară nimic în schimb.

***

  O să moară. Dacă mai atinge un singur lucru din camera asta Josh o va păţi. Nici măcar pe Kath nu o lasă să umble de nebună prin lucrurile mele în cea mai mare parte a timpului, dar el deja a întrecut măsura.
   --Ai o cameră foarte drăguţă.
   --Mersi, dar te rog, nu mai atinge nimic. Mă enervează chestia asta.
   --La naiba, am prins una cu pitici pe creier. Ar trebui să notez asta. Aşa a spus proful parcă să notez fiecare gest sau reacţie pe care o ai la acţiunile mele.
   --Wow, nu ştiam că ai un vocabular atâât de dezvoltat.
   --Eh, asta se întâmplă dacă te uiţi la filmele cu Sherlock Holmes.
   --Îţi place Sherlock Holmes. Am fiecare film şi carte din serie.
   --Am o idee.
   --Ascult.
   --Ce ar fi să facem un maraton de filme, şi aşa e vineri.
   --Adevăr grăieşti, haidem să cumpărăm popcorn.
  Cine ar fi crezut că mie o să îmi placă de Josh? Eh, poate Kath s-ar fi gândit la asta. Oooo Doamne! I-am promis că o sun. S-a zis cu mine, doar dacă a uitat.
  Nici nu apuc bine să-mi termin gândurile căci telefonul meu începe să sune. Apelantul: Katherine.
   --Alo.
   --Violet, nici nu o să îţi vină să crezi ce am să îţi spun. Adică, nici eu nu cred una ca asta, dar mă rog, e posibil să se întâmple, dar eu nu îl suport. Nu ar trebui să fac asta. Dar am făcut-o....
   --MAI RESPIRĂ FEMEIE!!
   --Huh! Gata, m-am calmat.
   --Acum mai rar. Începe cu începutul.
   --Sunt la bunica, după cum şti. Mai devreme m-am dus în curte să mă joc cu Max.
   --Wow, wow, wow, să te joci cu Max?!?
   --Max câinele, şti ăla pe care i l-am dus bunicii acum vreo 3 ani.
   --Hahaha. Josh vino să auzi asta. Bunica lui Kate are un câine pe care îl cheamă Max.
   --Nu creeeed. Abia aştept să mă întâlnesc cu el.
   --Aloooo, revenind la problemă. Îmi adusesem şi o pătură cu mine, dar, înter timp am adormit, şi ce să crezi, adevăratul Max şi-a făcut apariţia şi s-a pus lângă mine.
   --Aşa, mai departe.
   --Cred că a adormit şi el, oricum, cert e că pe mine m-a trezit ţipătul bunicii, m-am idicat în şezut dar am rămas blocată al figura adormită a lui Max era atâât de dulce. Mă rog, asta până şi-a deschis ochii.
   --Vrei să spui că... îl placi pe Max?
   --Ew, bine, poate puţin, aduţi aminte că el m-a sprijint după ce m-am despărţit de Marcus.
   --Da, dar atunci nu îl cunoşteai.
   --Întocmai. Sunt în ceaţă. Ajută-măăăă.
   --Hmm, lasă-mă să-mi dau seama ce se întâmplă şi te sun eu.
   --Ok.

                                                    ***

  Dacă m-ar vedea bunica lui Kath că ascult pe la uşi, m-ar distruge. Din câte am observat e o doamnă drăguţă de modă veche. Dar ceva îmi spune că de la ea au moştenit Kath şi Alex minţile astea diabolice. Aşa că nu pot să mă pronunţ. De un lucru totuşi sunt sigur. E o bucătăreasă extraordinară. Din moment ce nu a mai rămas nici măcar o bucată de prăjitură în tavă. Dacă stau bine să mă gândesc, stomacul lui Alex e enorm aşa că nu e de mirare.
  Şi dacă, prin absurd, m-ar găsi, am un motiv destul de bun. Kath vorbeşte despre mine. Deci, mă interesează. Nu că aş fi înţeles ceva din turuiala aia oricum.
   --Jake!
   --Da!
   --Vino, să-ţi arăt împrejurimile.
   --Vin acum!

                                                       ***

   --Mamă, el e Chad, va sta aici luna asta pentru un proiect la pshihologie.
   --Bine, draga mea, îmi pare bine să te cunosc Chad. Scuzaţi-mă acum, cred că mă sună Doamna Jhonson, i-am promis că îi dau o reţetă de prăjituri.
   --Ok, noi mergem sus. Crede-mă, nu vrei să stai pe aici când mama vorbeşte la telefon cu Doamna Jhonson.
   --Se referă cumva la Jhonson ca şi la Katherine Jhonson?
   --Da, e bunica ei.
   --Înţeleg. Deci, Miranda, unde e camera mea?
   --Chiar aici. Eu te las să despachetezi, dacă ai nevoie de mine, camera mea e ultima de la capătul holului.
   --Am înţeles.
  E o cameră drăguţă. Seamănă puţin cu a mea la dimensiuni, deci nu voi avea probleme cu spaţiul. Încep să despachetez, punând hainele în şifonier. Din când în când se mai aude vocea Doamnei Sancez de la parter, dar nu mă deranează. La ce face sor’mea când vorbeşte la telefon, asta e apă de ploaie.
  Mă opresc din contemplatul şifonierului, îndreptându-mă spre camera Mirandei.
   --Hey, mă întrebam dacă nu vrei să ieşim în oraş să mâncăm, fac cinste.
   --Ce-ţi veni?
   --Am impresia că mama ta nu o să termine cu vorbitul la telefon.
   --Aici ai dreptate. Hai să mergem.
   --De acord. 

Concurs

Heya,  cred ca v-am innebunit cu concursurile de ceva vreme. Dar, poate pana la urma da norocu peste mine cum s-ar spune. Ca de obicei, concursul este pe Mythical Books si il gasiti aici:http://mythicalbooks.blogspot.ro/2012/11/concurs-noiembrie-3.html