Capitolul 8

Capitolul 8



   --Bunico, trebuie să te înterb ceva.
   --Nu mai am nici o bucată de prăjitură Alex.
   --Nu asta. Vroiam să ştiu dacă Anastasia mai locieşte în zonă. 
   --Păi, tocmai ce s-au reîntors din Europa. Dacă vrei îţi dau adresa să le faci o vizită.
   --Dacă vrei tu...

                                               ***
  Nu credeam că o fată se poate uita atât la televizor. Cred că au trecut peste 5 ore de când ne uităm la Sherlock Holmes. La un moment dat capul i-a căzut pe umărul meu, fiind deja adormită. Nu am făcut nici o mişcare pentru că nu am vrut să o trezezesc şi pentru că filmul era destul de interesant. Dar acum că s-a terminat trebuie să mă ridic. Nu aş vrea să o trezezesc totuşi. 
  Îmi trec mâna stângă pe sub capul ei, mâna dreaptă trecând pe sub genunchii ei. O iau în braţe îndreptându-mă spre camera ei. Când să încep să urc scările îcepe să se mişte. Nu s-a trezit, doar s-a cuibărit mai bine în braţele mele. Acum, încet şi uşor pe scări. Huh! Sunt 22 de trepte până la etaj unde avem noi camerele. Acum, un alt obstacol, să deschid uşa fără să o mişc prea mult. Noroc cu antrenamentul pe care îl am cu pungile de cumpărături. Nu credeam că o să îmi folosească la ceva. Se pare că tata a avut dreptate.
  O aşez încet pe pat, chiar în acel moment un fulger despicând cerul. Un bubuit puternic îl urmează, trezind-o pe Violet care mă strânge mai tare, tragându-mă după ea în pat. Îşi deschide încet ochii, slăbind în acelaşi timp strânsoarea mortală. Nu cred că s-ar fi aşteptat să se trezească cu mine peste ea. 
  În timp ce fulgerele luminau camera, buzele noastre au format un întreg magnific.

                                          ***

   --A fost delicios. 
   --Aşa masă să tot fie. 
   --Ce ar fi să ne plimbăm puţin, mai avem timp până se întunecă.
   --Sigur, mai facem puţină mişcare.
  Am început să ne plimbăm aiurea prin oraş. Ne-am mai oprit la un chioşc de hot dog din parc, aşezându-ne confortabil pe o bancă pentru a ne savura hot dogul. În faţa noastră o fetiţă se juca cu un băieţel. Au fugărit ce au fugărit o minge, până la urmă obosind. S-au aşezat pe iarbă în faţa noastră stând faţa în faţă cu noi. Fetiţa a început să se uite cu un mare interes la Chad. Până la urmă şi-a făcut curaj, apropiindu-se de noi.
   --Te superi dacă prietenul tău se joacă puţin cu noi?
  Awww, e atât de adorabilă. Nu ai cum să o refuzi.
   --Nu ai auzit, Chad, fetiţa vrea să te joci puţin cu ea.
   --Ba am auzit. Bun, şi ce vrei să ne jucăm.
  De ar şti fetele ce se întâmplă acum. Dar mai bine nu. Aşa mă pot bucura de una singură de privelişte. Părul blond al lui Chad este străbătut de săgeţi de foc datorită soarelui. E atât de concentrat la jocul acela că nu îi observă pe părinţii copiilor apropiindu-se.
   --Haideţi copii, trebuie să plecăm!
   --Bine mamă!
   --Mulţumim că te-ai jucat cu ei.
   --N-aveţi pentru ce, nu m-am mai jucat şotron de o vreme.
   --Credeam că doar fetele şoacă şotron.
   --Mai sunt şi excepţii. 
  Totul s-a întunecat brusc, o ploaie torenţială udându-ne până la piele înainte ca măcar să ajungem la ieşirea din parc. Reuşim să găsim un taxi care ne-a dus în siguranţă la căludură şi haine uscate în mai puţin de 10 minute. Tot drumul am stat în braţele lui Chad, nu am simţit frigul chiar aşa tare. Presimt că ne paşte o răceală groaznică. Intrăm în casă, două voci cunoscute râzând pe săturate în sufragerie.

                                         ***
  Sper să răspundă ea la uşă. Bunica a spus că e posibil să nu o găsesc acasă, dar meriă încercat. Oricine ar răspunde e bine, atâta timp cât nu e un tip. După aproximativ 2 minute lungi cât o zi de post o fată roşcată îmi deschide uşa.
   --Bună, cu ce te pot ajuta?
   --Anastasia?
   --Da, te ajut cu ceva?
   --Mă răneşti, nu mă mai recunoşti, după ce ţi-am torturat codiţele atâââţia ani?
   --Alex?!?
   --În carne şi oase.
   --Mamă!! Nu o să îţi vină să crezi cine a venit în vizită.
   --Alexander! De cât timp nu te-am văzut. Intră, nu trebuie să stai în uşă.
  E prima dată de mult timp când nu ştiu ce să spun. E cam ciudat. Doamna Sancez ne lasă singuri, ea mergând să pregătească masa.
   --Şi, când te-ai întors?
   --Acum 3 zile. Tu cum o mai duci, nu am mai auzit de tine din generală.
   --Eu sunt de vină că o anumită persoană din încăpere nu răspunde la scrisori?
   --Scuzeee, doarcă eram ocupată cu făcutul de noi prieteni. Am tot amânat până am uitat.
   --Uhh, unde sunt codiţele alea când ai nevoie de ele?
  Următoarea oră a trecut destul de repede, în timp ce noi depânam amintiri. La un moment dat, mama ei ne-a chemat la masă. După ce am mâncat bine, ne-am reântors în sufragerie continuând să povestim. Eram în mijlocul amintirilor când uşa se deschide lăsând frigul ploi şi doi aiuriţi zgribuliţi înăuntru. Doamna Sancez îi ia în primire, nimeni băgându-ne în seamă.

                                  ***
  Mă plictisesc. De ce nu răspunde nimeni la telefon? Nici cărţile nu mă pot scăpa de plictiseală. Am încercat. Mă simt în stare să mă duc să stau cu Max în sufragerie. 
  Mă ridic uşor din pat, îndreptându-mă spre sufragerie. Max se juca cu Max, amândoi fiind atât de concentraţi la trânta aia ce era pe podea încât nu m-au observat. Mă ghemuiesc încet pe canapea încă privindu-i. Din bucătărie se aud câteva voci foarte animate. Se pare că grupul de canastă al bunicii se reuneşte în weekenduri acum.
  Nu trec 10 minute, căci "băieţi" s-au săturat de joacă. Max (băiatul) se trânteşte pe canapea, neştiind că eu sunt acolo, aterizează cu capul la mine în poală. Se pare că soarta are un simţ al umorului foarte ciudat, deoarece bătrânele din bucătărie se îndreaptă spre sufragerie unde şi-au lăsat hainele. Bunica intră prima, în acelaşi timp Max făcându-se confortabil pe canapea. 
   --Ce cuplu frumos formaţi voi doi copii.
   --Dar...
   --Îmi amintesc când făceam şi eu asta cu soţul meu. Au trecut pete 40 de ani de atunci. Oh ce vremuri frumoase.
   --Ah, ce dulce e răzbunarea, şopteşte Max cu zâmbetul pe buze.
  Deci aşa, vedem noi cine zâmbeşte până la urmă.