Capitolul 7

Capitolul 7



   --Nu mă aşteptam să te prind holbându-te la mine.
   --Stai liniştit că nu o voi face din nou. Apropo, trebuie să mergem la masă.
   --De asta te-ai trezit?
   --Nu dormeai? Şi da, de asta m-am trezit, m-a strigat bunica.
   --Ok, hai să mâncăm.
  Nu pot să cred că m-a prins. Puteam să jur că o să facă mişto, dar mi-am asumat riscul. Sper că nu o să scrie despre asta în jurnalul ăla. Ceea ce îmi aduce aminte, trebuie să o sun pe V. O să râdă cu lacrimi când o să îi spun de faza cu Max şi câinele. Mă voi asigurat personal că şi Josh va afla de asta. Trebuie să mă răzbun cumva pentru mai devreme. Iar Josh mă va ajuta fără să îmi ceară nimic în schimb.

***

  O să moară. Dacă mai atinge un singur lucru din camera asta Josh o va păţi. Nici măcar pe Kath nu o lasă să umble de nebună prin lucrurile mele în cea mai mare parte a timpului, dar el deja a întrecut măsura.
   --Ai o cameră foarte drăguţă.
   --Mersi, dar te rog, nu mai atinge nimic. Mă enervează chestia asta.
   --La naiba, am prins una cu pitici pe creier. Ar trebui să notez asta. Aşa a spus proful parcă să notez fiecare gest sau reacţie pe care o ai la acţiunile mele.
   --Wow, nu ştiam că ai un vocabular atâât de dezvoltat.
   --Eh, asta se întâmplă dacă te uiţi la filmele cu Sherlock Holmes.
   --Îţi place Sherlock Holmes. Am fiecare film şi carte din serie.
   --Am o idee.
   --Ascult.
   --Ce ar fi să facem un maraton de filme, şi aşa e vineri.
   --Adevăr grăieşti, haidem să cumpărăm popcorn.
  Cine ar fi crezut că mie o să îmi placă de Josh? Eh, poate Kath s-ar fi gândit la asta. Oooo Doamne! I-am promis că o sun. S-a zis cu mine, doar dacă a uitat.
  Nici nu apuc bine să-mi termin gândurile căci telefonul meu începe să sune. Apelantul: Katherine.
   --Alo.
   --Violet, nici nu o să îţi vină să crezi ce am să îţi spun. Adică, nici eu nu cred una ca asta, dar mă rog, e posibil să se întâmple, dar eu nu îl suport. Nu ar trebui să fac asta. Dar am făcut-o....
   --MAI RESPIRĂ FEMEIE!!
   --Huh! Gata, m-am calmat.
   --Acum mai rar. Începe cu începutul.
   --Sunt la bunica, după cum şti. Mai devreme m-am dus în curte să mă joc cu Max.
   --Wow, wow, wow, să te joci cu Max?!?
   --Max câinele, şti ăla pe care i l-am dus bunicii acum vreo 3 ani.
   --Hahaha. Josh vino să auzi asta. Bunica lui Kate are un câine pe care îl cheamă Max.
   --Nu creeeed. Abia aştept să mă întâlnesc cu el.
   --Aloooo, revenind la problemă. Îmi adusesem şi o pătură cu mine, dar, înter timp am adormit, şi ce să crezi, adevăratul Max şi-a făcut apariţia şi s-a pus lângă mine.
   --Aşa, mai departe.
   --Cred că a adormit şi el, oricum, cert e că pe mine m-a trezit ţipătul bunicii, m-am idicat în şezut dar am rămas blocată al figura adormită a lui Max era atâât de dulce. Mă rog, asta până şi-a deschis ochii.
   --Vrei să spui că... îl placi pe Max?
   --Ew, bine, poate puţin, aduţi aminte că el m-a sprijint după ce m-am despărţit de Marcus.
   --Da, dar atunci nu îl cunoşteai.
   --Întocmai. Sunt în ceaţă. Ajută-măăăă.
   --Hmm, lasă-mă să-mi dau seama ce se întâmplă şi te sun eu.
   --Ok.

                                                    ***

  Dacă m-ar vedea bunica lui Kath că ascult pe la uşi, m-ar distruge. Din câte am observat e o doamnă drăguţă de modă veche. Dar ceva îmi spune că de la ea au moştenit Kath şi Alex minţile astea diabolice. Aşa că nu pot să mă pronunţ. De un lucru totuşi sunt sigur. E o bucătăreasă extraordinară. Din moment ce nu a mai rămas nici măcar o bucată de prăjitură în tavă. Dacă stau bine să mă gândesc, stomacul lui Alex e enorm aşa că nu e de mirare.
  Şi dacă, prin absurd, m-ar găsi, am un motiv destul de bun. Kath vorbeşte despre mine. Deci, mă interesează. Nu că aş fi înţeles ceva din turuiala aia oricum.
   --Jake!
   --Da!
   --Vino, să-ţi arăt împrejurimile.
   --Vin acum!

                                                       ***

   --Mamă, el e Chad, va sta aici luna asta pentru un proiect la pshihologie.
   --Bine, draga mea, îmi pare bine să te cunosc Chad. Scuzaţi-mă acum, cred că mă sună Doamna Jhonson, i-am promis că îi dau o reţetă de prăjituri.
   --Ok, noi mergem sus. Crede-mă, nu vrei să stai pe aici când mama vorbeşte la telefon cu Doamna Jhonson.
   --Se referă cumva la Jhonson ca şi la Katherine Jhonson?
   --Da, e bunica ei.
   --Înţeleg. Deci, Miranda, unde e camera mea?
   --Chiar aici. Eu te las să despachetezi, dacă ai nevoie de mine, camera mea e ultima de la capătul holului.
   --Am înţeles.
  E o cameră drăguţă. Seamănă puţin cu a mea la dimensiuni, deci nu voi avea probleme cu spaţiul. Încep să despachetez, punând hainele în şifonier. Din când în când se mai aude vocea Doamnei Sancez de la parter, dar nu mă deranează. La ce face sor’mea când vorbeşte la telefon, asta e apă de ploaie.
  Mă opresc din contemplatul şifonierului, îndreptându-mă spre camera Mirandei.
   --Hey, mă întrebam dacă nu vrei să ieşim în oraş să mâncăm, fac cinste.
   --Ce-ţi veni?
   --Am impresia că mama ta nu o să termine cu vorbitul la telefon.
   --Aici ai dreptate. Hai să mergem.
   --De acord.