Capitolul 4

 Capitolul 4


     Nu mai vine odată? Îl aştept de 10 minute. Toată lumea a început să plece, numai eu stau planton lângă maşină. Dar stai, poate că el mă aşteptă pe mine la maşina lui. Şi mai bine. Nici măcar nu ştiu cum arată maşina lui. Perfect. Mai bine mă duc acasă. O să vorbesc mâine cu el, nici nu cred că vrea să-l meditez. De fapt, pun pariu că aşa e. 
     Din câte ştiu eu, băieţii nu se prea dau în vânt după învăţat. Cred că în momentul ăsta, Max e în mijlocul unui antrenamenet intensiv pentru meciul următor. Nici măcar nu ştiu de ce îmi bat capul. 
     Deschid încet uşa, aruncând geanta pe scaunul din dreapta. Când să mă aşez pe scaun, îl văd pe Max apropiindu-se de mine. O doamne. Ceva nu e bine. La ce faţă are, nici nu vreau să văd ce se întâmplă cu el. 

                                  ***
     Nu pot să cred ce geniu poate fi Josh câteodată. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Din câte văd eu, "grija" prefăcută de pe faţa mea a îngrozit-o deja. Tot ce trebuie să fac acum e să-mi pun planul în aplicare.
        --Ce ai păţit?
        --Ce vrei să spui?
     Ce mult mă ajuţi pitico, nici nu îţi închipui cât de mult. 
        --Nu arăţi prea bine.
        --Ah, asta. E doar ceva ce am aflat de curând. 
        --Nu-mi spune că eşti pe moarte.
        --Pe aproape!
        --Deci...
        --Am vorbit cu mama mai devreme şi mi-a spus că a venit bunica în vizită.
      Cea ce e adevărat.
        --Aşa, şi?
        --N-ai vrea să şti cum reacţionează bunica când aduc o fată acasă. Aşa că m-am gândit...
        --Wow, tu poţi gândi?
        --Surprinzător, dar da. Am putea ţine meditaţiile la tine, dacă vrei.

                              ***

       Ce se presupune că fac eu acum? Nu pot să ţin meditaţiile la el din cauza bunicii lui. Iar la mine... la mine se poate. Vreau să spun azi. De obicei, când mama merge la cumpărături cu Alex îi ia o grămadă de vreme. Tata e la serviciu până seara. Perfect. Deşi eram curioasă să aflu unde stă.
         --Ţinem meditaţiile la mine.
         --Ok, dar cum facem cu maşinile?
         --Păi eu merg înainte iar tu mă urmezi. Simplu.
         --Ok, şefa.
       Intru în maşină, dând drumul la radio. Începe să îmi pară rău că i-am făcut farsa aia. La început îi fusese adresată lui Chad, dar V. m-a convins să fac altceva. Sper ca mama să nu vină mai repede de la cumpărături.
       Într-un sfârşit ajungem în faţa casei, în realitate drumul a durat doar 15 minute. Maşina lui a parcat imediat lângă a mea. A coborât încet, îndreptându-se relaxat către mine.
       Iau cheile de la uşă din geantă, deschizând-o. Îmi las jacheta în hol, el făcând acelaşi lucru. Ne îndreptăm în linişte spre sufragerie.
         --Vrei ceva de băut?
         --Un pahar cu apă ar fi perfect.
         --Imediat. Fă-te comod pe canapea până mă întorc.

                             ***
AUTOR POV

       Următoarele câteva ore au trecut uşor, deşi au fost resimţite total diferit de către cei doi.
       Max, ca de obicei, s-a distrat copios pe seama lui Kath, prefăcându-se că nu înţelege, deşi o făcea mai bine ca niciodată. Craiul nostru n-ar fi crezut niciodată că trigonometria poate fi atât de uşor de înţeles.
       Kath pe de altă parte, a trăit cele mai enervante câteva ore din viaţa ei. A tot încercat ea să-şi pregătească scuze pentru următoarele întâlniri de studiu. Dar fiecare părea absurdă atunci când  întâlnea privirea întunecată a brunetului de lângă ea.
            
                                ***

       Unde e? Pot să jur că am lăsat-o pe masa din sufragerie. Nu pot să cred că am putut pierde o ditamai culegerea. Doar dacă... nuu... nu se poate întâmpla asta. E imposibil, nu?
        Se aude uşa de la intrare, în hol făcându-se auzită vocea lui Alex care încerca să o convingă pe mama să-i facă nu ştiu ce prăjitură.
         --Bună scumpo, ai vrea să faci puţină ordine în sufragerie? Doamna Clara de vizavi vine la un ceai.
         --Sigur.
        Încep să-mi strâng caietele de pe masă, încercând să fac totul să arate ca şi azi dimineaţă. Nu că mi-ar fi reuşit sau ceva. Deschid cu chiu cu vai uşa de la camera mea, aşezând toate lucrurile pe birou. Mă trântesc fără chef pe pat când se aude soneria. Se pare că a venit doamna Clara.

                                 ***

        Nu pot să cred cât de aiurit sunt. Să-i iau culegerea? Asta n-a făcut parte din plan. Dar schimbarea e binevenită. Un motiv în plus să o văd. Totuşi, aş fi putut aştepta până mâine, dar nu am nimic urgent de făcut acum, aşa că nu am nimic de pierdut.
        Îmi fac curaj şi sun la uşă. După câteva minute nişte paşi prea puternici pentru a fi Ea se aud pe hol, în secunda imediat următoare uşa fiind deschisă larg. În cadrul uşii, un tip bine făcut şi puţin mai înalt decât mine stătea în faţa mea. Sper din tot sufletul să nu fi greşit casa sau mai rău, să fie prietenul ei. Nu prea am cum să greşesc casa, maşina ei e parcată aici. Rămâne o singură posibilitate. 
         --Cauţi pe cineva?
         --Da, pe Katherine Jhonson. E acasă?
         --Momentan, doarme. Ce vrei cu ea?
         --I-am luat culegerea din greşeală, am venit să i-o înnapoiez. Maximilian McLane, apropo.
         --Alexander Jhonson.
       Răsuflu uşurat, e fratele ei, hmm... prevăd un posibil ajutor la planul de răzbunare.
         --Alex, scumpule, nu ţine băiatul în uşă.
         --Bine mamă. Haide înăuntru.
         --Bună ziua, doamnă Jhonson.
         --Bună.
         --Am o întrebare.
         --Ascult.
         --Tu ştii mai multe despre Kath, nu?
         --Cam aşa, de ce?
         --Din cauza ei era să mă lipesc de un doi astăzi, şi aş cam vrea să mă răzbun.
         --Ai venit la cine trebuie. Te ajut, doar că trebuie să mergem la mine în cameră, nu vreau să mă audă mama.
         --Ok, cum spui tu.
       
                                 ***

         --Alex, mai încet!!!
      Nici un răspuns, ca de obicei. Dormeam aşa de bine. Dar nuu, trebuie el să-şi aducă prietenii să mă trezerască. Mă ridic din pat, cu o mână aranjându-mi hainele şifonate, iar cu cealaltă părul.
       Mă îndrept spre camera fratelui meu, râsetele şi zgomotele de la jocurile video făcându-şi simţită prezenţa încă de pe hol. Deschid brusc uşa, privirea căzându-mi pe cei doi băieţi, unul de liceu, celălalt mai mare care se jucau Counter.
         --Am spus să faceţi zgomot în linişte.
         --Haide măi, ne strici toată distracţia.
         --Nu mi-l prezinţi şi mie pe prietenul tău?
         --Îl cunoşti deja.
         --Hei, Kitty Kath!
      Nu pot să cred, Max, aici. Nici nu vreau să ştiu ce au pus minţile astea diabolice la cale. Mă întorc încet pe călcâie, îndreptându-mă spre camera mea. Prevăd o lungă discuţie la telefon cu cea mai bună prietenă a mea.       

--------------------------------------------
Deci, cum vi se pare capitolul? Sper că vă place. O singură rugăminte. Dacă citiţi, lăsaţi un comentariu cât de mic să ştiu şi eu că citeşte cineva. Ok? mersi anticipat.
 Kisse Dark Rose
 

Capitolul 3

Capitolul 3:

    Dimineţile ar fi trebuit sa fie inventate după amiaza. E prea devreme să mergi la şcoală, şi totuşi, nimeni nu se grăbeşte să schimbe asta. Încă mormăind, mă îndrept către baie pentru rutina de dimineaţă. După un duş rapid şi revigorant, încep să mă trezesc. Acum întrebarea de un milion de dolari. Cu ce mă îmbrac? Aş putea... sau poate... nu mai bine... asta e perfectă. Privirea mi-a căzut pe o pereche de blugi strâmţi negri şi o bluziţă albă cu aripi negre desenate pe ea (ideea lui Violet, desenul meu). Îmi iau geanta şi cheile, îndreptându-mă spre ieşire. E suspect de linişte în casă. Când ajung la uşă văd un bilet prins cu scotch de oglinda din hol: "Am plecat cu fratele tău la cumpărături, ai bani de mâncare în geantă, ne vedem când ajungi acasă. Cu dragoste, Mama."
     Măcar acum ştiu unde s-au dus. În scurt timp ajung în curtea şcolii, care numai cu o curte nu mai seamănă. Arată mai mult ca un mall plin cu oameni. Nu ai loc nici să treci pe picioarele tale printre ei, da mai şi cu maşina cum sunt eu. Reuşesc să găsesc un loc de parcare destul de departe de intrare, dar măcar am parcat. Acum o sarcină şi mai grea, să o găsesc pe Violet prin mulţime.
     În timp ce eu caut, în curte s-a făcut brusc linişte, o motocicletă Yamaha neagră îşi face apariţia pe poartă, în aceelaşi timp o zăresc pe V intrând în şcoală. acum ştiu sigur unde se duce. Şi mai bine i-aş urma exemplul, nu vreau să întârzii la Trigonometrie. Deşi o urăsc, trebuie să mă duc. Reuşesc să mă strecor prin mulţime, începe să îmi placă faptul că sunt mică de statură. După şi mai multă îmbulzeală pe holuri, ajung într-un final în faţa dulapului meu. Cred. Nu prea pot să văd numele de pe el din cauza unui tip care stă chiar în faţa lui. Offf, îmi va lua ceva să mă obişnuiesc.
   --Bună, te poţi muta puţin, e dulapul meu aici.
   --Bună, spune el neîntorcându-se, e şi dulapul meu.
   --Ştiu, dar totuşi, îmi poţi face puţin loc?
   --Sigur...
    E...e Josh, vreau să spun Max adică habar n-am. Cert e că seamănă cu tipul din parc pe care îl cheamă Josh dar şi cu cel de la meciul de sâmbătă, pe care îl cheamă Max. Poate sunt fraţi gemeni, ce ştiu eu. Sper doar să îl nimeresc pe cel bun.
   --Josh?!?
   --Aici, păpuşa!
    Îmi întorc încet privirea alunecându-mi spre dulapul lui V, care stă de vorbă cu un tip înalt şi brunet. Nu seamănă prea mult cu cel de lângă mine deci...
   --Iar tu eşti străinule, mă întorc spre cel care mi-e coleg de dulap. Sună mai bine spus de mine decăt de V.
   --Max, dar tu străino?
     Iar i-au sclipit ochii exact ca în parc.
   --Scrie pe dulap Max.
   --Ştiam Kitty Kath, vroiam să văd dacă mi te m-ai prezinţi odată.
     În momentul în care el a rostit porecla aia idioată, peste 200 de perechi de ochii s-au întors către noi, fetele de pe hol privindu-mă ciudat.
   --Ţi-am spus că nu îmi place să îmi spui aşa.
   --Iar eu ţi-am spus că îmi place prea mult porecla asta ca să o mai schimb.
   --Kath, el e tipul cu ochii...
   --Taci V. Te roog.
   --Mi-e ce îmi iasă.
   --Îţi fac rost de playstion-ul lui Chad.
   --Tocmai mi-am amintit am de copiat o temă la Istorie, ne mai vedem copii.
   --Ce a vrut să spună în legăură cu ochii mei?
   --N...nimic, cred că auzi prost, ştii, zgomotul. Te face să auzi chestii.
     Te rog să mă creadă, nu şi mai bine, te rog să nu roşesc. Te roog. Se apropie încet, eu lipindu-mă de dulap. Se apleacă până ajung să îi simt respiraţia caldă pe gât.
   --Atunci de ce ai roşit?
  E adorabil chiar şi când şopteşte, şi eu am picat exact cu el la dulapuri. Recunosc, mi-am cam dorit asta. Nu credeam că o să se şi împliniească. Acum că îl am aşa de aproape, pot să îl observ mai bine. Are ochii negri, sau poate că pupilele îi sunt super dilatate, nu pot să îmi dau seama. Părul ciufulit, nu ai auzit de piaptăne? Câteva şuviţe sunt puţin peste urechi, ca şi cum a uitat să mai meargă pe la frizer. Are o privire calmă, de parcă aşteptă ceva. Mă întreb ce.
   --Pitico, ai probleme?
   --Nu Chad, stai liniştit.
     Max se îndepărtează, deschizând dulapul şi prefăcându-se ocupat cu organizatul spaţiului.

                                                                      ***

     Nu pot să cred. Eram atât de aproape de buzele ei. Atât de aproape, acum şi-a găsit tipul ăla, Chad, să ne deranjeze. Deşi pot să spun că nu mă aşteptam să am atâta noroc şi să am acelaşi dulap cu ea. Expresia ei a fost nepreţuită, când şi-a dat seama cine sunt. Deşi, m-aş fi aştepta la o ceartă sau ceva, având în vedere că i-am ascuns numele meu adevărat. Şi totuşi, mă întreb ce a vrut să spună tipa aia cu şuviţe albastre despre ochii mei. Pot să îmi dau seama că ceva de bine din moment ce Kath a roşit mai puternic ca în parc, atunci când a realizat că încă era în braţele mele. Dacă e posibil aşa ceva. Şi mai e şi parfumul ăsta al ei. E proaspăt, ca o gură de aer curat în zorii zilei. Acum, trebuie să o conving să îmi arate unde e clasa Domnului Smith. Asta dacă mai vorbeşte cu mine, după ce i-am dezvăluit porecla în faţa a jumătate de liceu. Îmi şi imaginez cum o să fie la cantină, când o să trebuiască să dau ochii cu Josh şi ceilalţi, nici nu vreau să mă gândesc încă. Sper doar să uite. Dah, vezi să nu. Nu pierde el ocazia să mă ia la mişto.
   --Kitty Kath...
   --Hmm?
   --Ha! Vezi că şi ţie îţi place porecla.
   --Nu îmi place, doar că m-am resemnat la ce minte de copil ai tu nu o să reuşesc să mă înţeleg cu tine. deci, ce vrei?
   --Să-mi spui unde e clasa D-lui Smith.
   --Doar urmează-mă, am şi eu oră cu el.
   --Cu cea mai mare plăcere.
     Se pare că am început ziua cu dreptul, oare câte ore mai am cu ea? Râmâne de aflat. Şcoala asta e mai întortocheată ca a noastră. Atâtea clase şi laboratoare. O să îmi ia ceva să mă obişnuiesc. Au! Oamenii ăştia nu pot fi atenţi de loc, e al trei-lea care mă calcă. Ia stai, unde a dispărut... ah, uite-o. Bluza aia o scoate în evidenţă. Nu cred că am mai văzut modelul până acum. Oricum, o văd în faţa mea, oprindu-se în faţa unei uşi deschise şi respirând adânc.
   --Domnişoară Jhonson, ce bine că aţi venit.
   --Îmi pare rău că am întâriat, nu o să se întâmple.
   --Şi mie îmi pare rău că am întârziat, doar că o să se mai întâmple.
  --Tu trebuie să fii Maximilian McLane, ia loc lângă domnişorul Mason, care o să fie atent la tablă, altfel se trezeşte cu un 2.
   --Sigur că sunt atent. Bună, Chad.
   --Hey, Max.
   --Poate îi faci ceva piticei.
   --Cui?
     Îşi îndreaptă capul înspre prima bacă, în care Kath chicotea împreună cu replica lui în variantă feminină.
   --Ce i-aş putea face?
   --Te avertizez, doar, tocmai ce a terminat-o cu unul, nu vreau să mai sufere.
   --Crede-mă, nu o să păţească nimic. Şi totuşi, cine e tipul care.. ştii tu.
   --Fundaşul de mijloc al echipei noastre.
   --Mclane, Mason, în faţa clasei.
      Am dat de naiba. O fac lată din prima zi. S-a zis cu norocul meu.
   --Care este răspunsul problemei, Mason?
      Îmi rotesc privirea spre clasă, ochii căzându-mi pe Kath care mima cea pe buze:
   --Cinsprezece.
   --Cinsprezece! sare colegul meu de suferinţă cu răspunsul.
   --Surpinzător de... corect. Dute înapoi la locul tău.
   --McLane, răspunsul la a doua problemă?
      Mă uit încet înspre banca salvatoare, tipa cu şuviţe mimează acum răspunsul:
   --Trei virgulă şapte.
   --Trei virgulă şapte.
     Imediat ce am răspuns, amândouă au început să se îmbrăţişeze singure ca şi cum şi-ar fi ţinut coastele să nu plesenească din cauza râsului. Ce-am făcut!!!
   --Greşit! Domnişoară Jhonson, pedeapsa ta pentru că ai întârziat şi pentru că râzi în timpul orei mele, este de al medita pe colegul tău. Sunteţi liberi. Nu uuitaţi să rezolvaţi subpunctele rămase.

                                                       ***

     Bine, pot spune că am meritat-o dar faţa lui când a citit răspunsul pe buzele lui V. a fost mortală, mi-aş fi dorit să îi fac o poză. Sunt sigură că o să se răzbune, mai ales la mintea lui de copil mic, ăsta o să fie primul lucru la care o să se gândească. Răzbunare. Trebuia să îi fac ceva după ce m-am minţit în legătură cu numele lui. Aşa că acum, sunte chit, într-un fel. De ce nu a pus-o pe Violet să îl mediteze. Numai pe mine m-a văzut.
În timp ce eu mă cert cu mine însumi, două braţe se încolăcesc în jurul meu, o şoaptă făcându-şi loc până la mine:
   --Aşa vrei să joci, bine să nu spui că nu te-am avertizat.
     Apoi cu voce tare, ca şi cum ar fi vrut să îl audă toooată şcoala:
   --La tine sau la mine?
   --La tine.
   --De ce?
   --Am eu motivele mele.
      Dacă ar veni la mine să îl meditez, atunci ar trebui să stau cu el nonstop. Ca să nu reuşească să vorbească cu Alex. Nu vreau să se întâlnească două minţi diabolice care mă au pe mine drept ţintă. Deci în concluzie, mai bine la el.
   --Ok, ne întâlnim în parcare după ore.
   --S-a făcut.
      Nu ştiu de ce am impresia că orele rămase vor trece fooarte greu.

Capitolul 2

Capitolul 2:

          --Lasămă!
          --Nici gând, am două bilete la meciul de azi, iar tu domnişorică, o să vii cu mine.
          --Dar nu vreauuu.
          --Haide măi, trebuie să te scot la aerisire, ai devenit la fel de prăfuită ca şi cărţile pe care le-ai luat de la bibleotecă. De când cu... ştii tu...
          --Eu nu sunt prăfuită.
          --Demonstreazămi-o.
          --Aşa am să fac.
            Am luat rochiţa albă de la ea, îndreptându-mă spre baie. Nu o să îmi spună ea că sunt prăfuită. Şi mai bine, după meci o să fac o mică mare schimbare de garderobă. O să îi demonstrez lui Marcus că nu m-a afectat deloc trădarea lui. Deşi a făcut-o. Ies încet din baie, Violet fiind complet absorbită de un mic fişier de pe laptopul meu. Sper doar să nu fie chestia din parc acolo. 
            --Deci în parc ai mers după ce l-ai văzut pe vierme cu tipa aia. Şi, ai ceva de mărturisit?
            --Neaa, deja ai aflat aşa că nu mai are rost. 
            --Ochi negri dulci şi misterioşi, parfum superb, mie mi se pare că îţi cam place tipul.
            --Stai liniştită nu o să îl revăd prea curând. Spuneai ceva de nişte bilete la un meci?
            --Asta-i prietena mea!

                                                                    ***

             --Max, ce crezi despre meciul de azi? Veţi câştiga?
             --Totul depinde de cât de bine ne-am pregătit. Şi crede-mă. Ne-am pregătit serios.
             --Toţi jucătorii pe teren!
             --Ăsta e semnalul meu, ne mai vedem pe aici.
             --S...sigur, ne mai vedem.
               Încă nu am aflat nimic despre fata din parc. Dar nu mă dau bătut trebuie să aflu ceva despre ea odată şi odată. 

                                                                      ***

              --Încă nu îmi vine să cred că am fost de acord să vin aici.
              --Hai mă, nu o să mori 90 de minute.
              --Nu pot să îmi dau seama ce vezi atât de incitant la o adunătură de tipi care aproape se omoară pentru o minge.
              --Doar taci şi uităte.
              --Semeni mai mult cu fratele tău decât crezi.
              --Nu mă mai compara cu acel cap sec. Uuuuuite pentru ce te-am adus aici.
              --Hmm?
              --Numărul 33 din echipa adversă liceului nostru. 
              --Eşti incurabilă Violet. Incurabilă.
              --Cum spui tu.
               Nu pot să cred că m-a trezit într-o zi de sâmbătă, m-a adus aici, doar pentru a vedea un tip care mi se pare al naibii de cunoscut. Şi pe care nici nu o să îl mai vedem în viitorul apropiat. Având în vedere că joacă cu altă echipă. L-am urmărit cu privirea toată repriza, iar el a reuşit chiar la sfârşit să marcheze într-un fel în care nu credeam că e posibil. Condusă de un impuls, m-am ridicat în picioare, începând să aplaud, ca şi restul lumii de asemenea. Simţindu-se privit, îţi ridică privirea înspre noi. Privirile noastre rămânând înlănţuite. De la distaţa asta nu îmi dau seama de culoarea ochilor lui. Tot ce pot spune e că în timp ce ne priveam, el a făcut o descoperire foarte importată, deoarece faţa i s-a luminat considerabil.
              --Vezi, ţi-am spus eu că rochiţa asta te avantajează. Nu şi-a desprins privirile de pe tine.
              --Fii serioasă! Mai sunt o grămadă de fete în tribuna asta, spun eu încercând să-mi ascund roşeaţa din obraji.
              --Ţi-am mai spus, Kath, nu te mai subestima.
              --Cum spui tu. Cum îl cheamă apropo?  Mi se pare cunoscut într-un fel...
              --Îl cheamă maximilian McLane. Acum fii atentă la meci.
                Max deci...

                                                                ***

               Cel mai greu meci de până acum. Dar nimic nu s-a comparat cu momentul în care am revăzut-o. Dacă nu se ridica în picioare nu aş fi remarcat-o. Rochiţa aceaa mică şi mulată o camufla destul de bine. Sper doar să reuşesc să o prind la ieşire. Sper, doar dacă antrenorul se hotărăşte să ne scutească de discursul lui plictisitor de la sfârşitul fiecărui meci. Nu contează dacă pierdem sau câştigăm sau pierdem, discursul nu se schimbă. Din câte am văzut învaţă la liceul advers. Nu aş fi crezut asta. Să fie în liceul rial. De fiecare dată când am intrat acolo nu am văzut-o niciodată, poate pentru că nici nu am căutat-o pe ea în special, cine ştie. Doamne, cine a spus că te faci filozof în duş a fost un om mare. Bine că Josh nu ştie să citească gânduri altfel aş fi fost mort. Intrăm la vestiare, fiecare îmbrăcându-se relaxat, aşteptându-l pe antrenor.
               --Da, domnule director, o să le spun.
               --Ce e domnule antrenor, nu ne spuneţi că a luat şcoala foc.
               --Joshua chiar asta vroiam să spun, un experiment greşit de la ora de chimie ce se desfăşura în clasa de la etaj a dus la incendierea şcolii voastre.
               --Am scăpat de lucrarea la Trigonometrie. Mişto.
               --Ba mă tem că nu. Veştile rele abia acum vin. O să vă ţineţi cursurile la Central High, şcoala echipei adverse.
               --Nuuu, nici gând.
               --Tu de ce zâmbeşti McLane?
               --Mi-am adus aminte că mi-am lăsat referatul la Engleză în dulap la liceu. Acum am o scuză perfectă care o să mă scape de detenţie.
               --Am înţeles. Ne vedem mâine băieţi, ţineţi minte, Central High.
             Trebuie să îi mulţumesc ăluia care a greşit experimentul. Tocmai m-a trimis mai aproape de Kath. Nu îmi vine să cred ce uşor a fost. Acum vine partea grea totuşi, va trebui să îi explic toată situaţia lui Josh şi va trebui să îmi dau seama cum mă voi apropia de ea. Floare la ureche.

                                                              ***

                  Hmm, blugii ăştia sunt cam largi, ăştia prea mici, perfect. Perechea asta îmi vine la fix. 
                  --Am probat şi ultima pereche. Tu ce naiba aia de sari aşa?
                  --Ştii pe tipul ăla Max care se tot uita la tine la meci?
                  --Da, ce-i cu el?
                  Am plătit la casa hainele, îndreptându-ne spre ieşire V a continuat să vorbescă.
                  --...din cauza accidentului, toţi elevii din liceul lor trebuie să înveţe la al nostru pentru că directoarele sunt cumnate. Aşa că e posibil să dăm peste el de câteva ori.
                  --Dacă spui tu. Sunt foarte curioasă de cum or să arate holurile luni.
                  --Apropo de asta, am auzit că va trebui să împărţiim dulapurile cu câte un elev de la celălalt liceu, pentru că suntem cam acelaşi număr de elevi. Deci, luni vom vedea pe cine vom avea coleg de dulap.
                  --Coleg de dulap, ce ciudat sună spus de tine. Eu sunt obosită, ne vedem mâine pe banca noastră.
                  --Ok, mă suni când ieşi din casă, ştii că eu ajung mia repede ca tine.
                  --Ca în totdeauna. Noapte bună.
                  --Noapte bună.
                    Sper să pic la dulapuri cu numărul 33. ar fi prea de tot dar pot spera nu?  

Capitolul 1

Capitolul 1:

Însfărşit, ziua mea. Credeam că nu o să mai vină. Anul ăsta o să am propria mea masină. nu o să ami trebuiască să mă trezesc cu noaptea în cap pentru a merge cu Violet. Ceva îmi spune că nu vreau să mă ridic din pat. Am o presimţire urâtă. Mai ales de când fratele meu mai mare a venit de la liceul ăla al lui. Nu vreau dar trebuie, datorita mamei şi ceasul pe care mi l-a dat, toată casa i-a auzit alarma, aşa că, toată casa ştie că sunt trează. Chiar şi partea care nu trebuie să ştie. Deschid uşa încet, surprinzător nu mă aşteaptă nimic ciudat la uşă. Ciudat. Cu mai multă încredere în ziua de azi mă întrept către bucătărie. Când păşesc în bucătărie o găleată plină cu apă rece îmi aterizează în cap.
--Neaţa pitico.
--Mda, cum spui tu. MAMĂ!!!
Mă trezesc cu palma fratelui peste gură.
--Dacă scoţi o vorbă, o să o păţeşti, spune Alex printre dinţi.
Dau încet din cap, în acel moment mama intrând în cameră.
--La mulţi ani scumppo, m-ai strigat?
--Da, vroiam să te întreb dacă mai avem gem de piersici.
--Sigur că mai avem, dar mai întâi vino până afară. Eu şi tatăl tău avem o surpriză pentru tine.
Am mers alături de mama afară. Acolo mă aştepta cadoul de anul ăsta o Hyundai Genesis Coupe albă cu 2 uşi superbă. e cel mai tare cadou de până acum. Tata imi flutură cheile prin faţa ochilor, trezindu-mă din visul meu perfect.
--Uite puştoaico, ai dovedit că o meriţi.
--Mersiii.
Îmi îmbrăţişez părinţii, toţi patru întorcându-ne în bucătărie. Tata s-a reîntors la ziar iar Alex la cerealele lui. După ce mă scuz, mă întrept către camera mea. Hmm, cu ce să mă îmbrac azi? Nuuuu de ce mă urăşti aşa mult. Toţi blugii mei erau la spălat. nu credeam că o să i se întâmple vreodată. Se pare că a venit ziua în care voi purta o rochiţă la şcoală. Ceva îmi spune că o să regret. După lungi căutări, şi după ce aproape m-am scufundat în şifonier, am găsit o rochiţă albastră până deasupra genunchilor, şi cu o bandană neagră în talie. Îmi iau balerinii negri, geanta cu lucruri pentru şcoală, cheile şi sunt gata.Părul l-am lăsat liber, bentiţa albastră şi cerceii fiind singurele accesorii.
Drumul spre şcoală în propria maşină a fost de două ori mia scurt ca în cea a lui Violet şi a fratelui ei. Intru încet în curtea şcolii, toată lumea căscând ochii la maşina ce şi-a făcut apariţia. Îmi iau geanta de pe scaunul din dreapta, ieşind uşor din maşină. Toată lumea m-a privit ciudat, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat ca e să conduc o asemenea maşină. Încep să o caut pe V cu privirea, o zăresc lângă maşina, în cealaltă parte a parcării, butonând pe playstionul lui Chad.
--Hey V!
--Lume nouăă. Ce ai făcut de te-a îmbrăcat mama ta aşa?
--Nimic, toţi blugii sunt la spălat.
--E posibil aşa ceva?
--Dap.
--Uite-l pe Marcus.
--Bună dimineaţa dulceaţă.
Mă ia de talie, sărutându-mă uşor pe buze.
--Luaţi-vă o cameră.
--Bună Chad, mă simt bine, mersi de felicitare, tu cum o mai duci?
--Pitică mai enervantă ca sormea...
--Ce-ai spus Chad?
Eu şi V avem o sincronizare aparte, ne iasă numai când suntem nervoase.
--Nimic, nimic. La mulţi ani pitico.
--Nu-mi mai spune aşa şi mersi.
Încet dar sigur, toată lumea s-a dus în clase, fiecare cu gândurile şi grijile lui. Ceea ce îmi aduce aminte, Marcus trebuia să aducă proiectul nostru la Engleză. Mai apuc să il cer, dacă mă grăbesc destul de mult. Încep să merg înapoi către parcare, căutând din priviri maşina lui. Mai bine nu o făceam. Era acolo sprijinindu-se de maşină, având-o pe Alexiss în braţe.
--Cum ai putut? Aveam încredere în tine.
--Vrei să spui că eu sunt de vină că eşti prea naivă pentru vârsta ta.
--D...dar...
--Nu vezi că avem treabă? Hai carăte.
Am fugit către maşină, îndreptându-mă spre Central Parc. E un mic locşor doar al meu acolo, care mă calmează întotdeauna.
Îl urăăsc! Nu pot să cred că ma păcălit. Mai are şi tupel să-mi reproşeze că sunt prea naivă. De când e el psiholog pentru a-mi reproşa formatul caracterului. Oh stai, nu e. Nici nu ştiu de ce plâng.

***

--Ha, ha ha! Fluturele ăla te place.
--Ce pot să spun. Nimeni nu-mi poate rezista. Nici măcar fluturii.
--Da, da, cum spui tu.
--Mă duc să-mi iau ceva de mâncare.
--Ook.
Ha, ce creduli sunteţi. Adică, e pe jumătate adevărat. Sunt curios unde o să mă ducă fluturaşul ăsta violet. Încă nu îmi vine să cred ce fac. Urmăresc o insectă. Până şi câinele surorii mele ar râde de mine. Şi vorbesc serios câinele ăla mă urăşte. După 10 minute de urmăriri, în care de vreo 2 ori am avut impresia că am pierdut fluturele. Am ajuns în faţa unui stejar imens. Lângă nişte rădăcini ieşite înafară era o fată. Tot corpul acel fragil tremura. Mă întreb de ce, nu e frig chiar deloc.
Mă aşez încet lângă ea, observând că de fapt fata cea misteroasă plânge. Nu pot să cred că o să fac asta. Eu care cauzez lacrimile fetelor o să consolez una. Încet pentru a nu o speria o cuprind în braţe. Aceasta neţinând cont de cine sunt, îşi înfăşoară braţele în jurul meu, continuând să se descarce. După un timp, strânsoarea a slăbit, ea ridicându-şi ochii înlăcrimaţi şi albaştri pentru a mă studia. Am mai spus că mă înnebunesc ochii albaştri?

***

--Te-ai descărcat?
--D..da.
Oare cine l-a adus aici. Doar eu şi Chad ştim de locul ăsta. Iar el nu pare genul de băiat cu care ar umbla Chad. E exact oposul dacă stau bine să mă gândesc.
--Nu ştiu ce te-a făcut să zâmbeşti, dar mă bcur că a făcut-o.
--Cum te numeşti străinule?
V ar fi atât de mândră de mine în momentul ăsta.
--M... Josh. Dar tu străino?
--Katherine.
--Ok Kitty Kath, mai esti supărată?
--Cu tine aici? Nu prea cred, şi nu mai îmi spune aşa, am impresia că am 5 ani.
--Mă bucur să aud asta, în legătură cu porecla nu o pot schimba, îmi place prea mult.
--Fie. Ce te aduce aici, numai 2 persoane ştiu de locul ăsta.
--Mă crezi sau nu, fluturele ăsta a făcut-o.
Ia stai, e acelaşi cu cel care m-a urmărit pe mine de când am intrat în parc. Nu cred una ca asta, şi totuşi, nu am de unde să ştiu dacă minte sau nu. Hmm, de când e stejarul ăsta aşa de moale şi cald, şi parfumat? Parfumat!!! Îmi mişc puţin capul, dând cu obrazul de jachetă lui de piele. Asta înseamnă că el încă mă ţine în braţe. Mă ridic în şezut, obrajii mei captând o nuanţă puternică de roşu.
--De ce ai plecat? Stăteam aşa bine. Se plânge el. Adorabil.
--Mă bucur că te+am făcut să te simţi confortabil.
--Şti că nu la asta mă refeream.
--Oare? Mersi pentru mai devreme. Dar trebuie să plec.
--De ce?
--Mă aşteaptă o temă foarte grea la chimie acasă.
--Te conduc.
--Nu e nevoie, m-ai ajutat destul astăzi.
--A fost plăcerea mea.
--Ne mai vedem pe aici străinule.
--Cu siguranţă, străino.
Privirea aia ar trebui interzisă de lege, e prea dulce şi plină de mister.

***

--Frate, cât îţi ia să îţi umpli stomacul?
--Mai mult decât crezi.
--Ce ai pe tricou?
Am dat de naiba. Lacrimile lui Kath nu s-au uscat încă.Acum şi-au găsit ăştia să fie atenţi la detalii. Gândeşte Max, gândeşte. Asta e!
--Un tip a vărsat jumătate de sticlă de apă pe mine.
--Daaaa?
--Aham.
--Atunci de ce ai roşit? Haide Maxy, confeseazăte lui Josh.
--N-am roşit cap sec. Am crezut că aţi plecat şi am alergat până aici.
--Cum spui tu.
Huh, asta a fost aproape. Prea aproape pentru gustul meu. Dacă Josh află ce am făcut mai devreme şi că i-am folosit numele, nu o să mă lase să trăiesc cu asta. Telefonul începe să vibreze, ceea ce îmi adce aminte, nu i-am cerut numărul de telefon fetei de mai devreme. Tot ce am aflat de la ea e numele, şi nici ăla întreg. Trebuie să aflu mai multe despre ea. Dar cum?
--Alo!
--Vrei să ami fi în echipă McLane?
--D..da.
--Atunci ial pe aiuritul ăla ce-l numeşti prieten şi veniţi la antrenamente. Deja aţi întârziat 5 minute.
--Am înţeles domnule.
--Ce?
--Avem antrenemente astăzi.
--Aouleu. Hia odată că nu mai vreu să bag 2-300 de flotări ca data trecută.
--Nici eu. Pa băieţii, ne vedem la şcoală.
--Paa!

Rezumat

Ce ai face dacă un fluturaş care iţi încape în palmă vrea să-l urmezi? Ai face-o sau pur şi simplu l-ai ignora? Viata lui Maximilian McLane e pe cale să se schimbe din cauza asta. Dar deciziile lui o afectează şi pe Katherine Jhonson, o fată normală, cu o prietenă nebună şi un liceu plictisitor. Îl va lăsa ea pe Max, elevul cel nou să o recunoască, sau acea zi din parc a fost dată uitării? 

Hellooo :P

Mda, cred ca asta e ultimul lucru la care v-ati fi astept din partea mea. Si anume la o alta poveste. credeti sau nu rezumatul si primul capitol au fost conceput vineri noaptea la ora 4 si jumatate. Credeti-ma n-am vrut sa ratez o asemenea idee. Si acumca v-am captat atentia, rezumatul vine imediat, urmat ca de obicei de primul capitol si de personaje. See yaaaa.
Dark Rose