Capitolul 4

 Capitolul 4


     Nu mai vine odată? Îl aştept de 10 minute. Toată lumea a început să plece, numai eu stau planton lângă maşină. Dar stai, poate că el mă aşteptă pe mine la maşina lui. Şi mai bine. Nici măcar nu ştiu cum arată maşina lui. Perfect. Mai bine mă duc acasă. O să vorbesc mâine cu el, nici nu cred că vrea să-l meditez. De fapt, pun pariu că aşa e. 
     Din câte ştiu eu, băieţii nu se prea dau în vânt după învăţat. Cred că în momentul ăsta, Max e în mijlocul unui antrenamenet intensiv pentru meciul următor. Nici măcar nu ştiu de ce îmi bat capul. 
     Deschid încet uşa, aruncând geanta pe scaunul din dreapta. Când să mă aşez pe scaun, îl văd pe Max apropiindu-se de mine. O doamne. Ceva nu e bine. La ce faţă are, nici nu vreau să văd ce se întâmplă cu el. 

                                  ***
     Nu pot să cred ce geniu poate fi Josh câteodată. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Din câte văd eu, "grija" prefăcută de pe faţa mea a îngrozit-o deja. Tot ce trebuie să fac acum e să-mi pun planul în aplicare.
        --Ce ai păţit?
        --Ce vrei să spui?
     Ce mult mă ajuţi pitico, nici nu îţi închipui cât de mult. 
        --Nu arăţi prea bine.
        --Ah, asta. E doar ceva ce am aflat de curând. 
        --Nu-mi spune că eşti pe moarte.
        --Pe aproape!
        --Deci...
        --Am vorbit cu mama mai devreme şi mi-a spus că a venit bunica în vizită.
      Cea ce e adevărat.
        --Aşa, şi?
        --N-ai vrea să şti cum reacţionează bunica când aduc o fată acasă. Aşa că m-am gândit...
        --Wow, tu poţi gândi?
        --Surprinzător, dar da. Am putea ţine meditaţiile la tine, dacă vrei.

                              ***

       Ce se presupune că fac eu acum? Nu pot să ţin meditaţiile la el din cauza bunicii lui. Iar la mine... la mine se poate. Vreau să spun azi. De obicei, când mama merge la cumpărături cu Alex îi ia o grămadă de vreme. Tata e la serviciu până seara. Perfect. Deşi eram curioasă să aflu unde stă.
         --Ţinem meditaţiile la mine.
         --Ok, dar cum facem cu maşinile?
         --Păi eu merg înainte iar tu mă urmezi. Simplu.
         --Ok, şefa.
       Intru în maşină, dând drumul la radio. Începe să îmi pară rău că i-am făcut farsa aia. La început îi fusese adresată lui Chad, dar V. m-a convins să fac altceva. Sper ca mama să nu vină mai repede de la cumpărături.
       Într-un sfârşit ajungem în faţa casei, în realitate drumul a durat doar 15 minute. Maşina lui a parcat imediat lângă a mea. A coborât încet, îndreptându-se relaxat către mine.
       Iau cheile de la uşă din geantă, deschizând-o. Îmi las jacheta în hol, el făcând acelaşi lucru. Ne îndreptăm în linişte spre sufragerie.
         --Vrei ceva de băut?
         --Un pahar cu apă ar fi perfect.
         --Imediat. Fă-te comod pe canapea până mă întorc.

                             ***
AUTOR POV

       Următoarele câteva ore au trecut uşor, deşi au fost resimţite total diferit de către cei doi.
       Max, ca de obicei, s-a distrat copios pe seama lui Kath, prefăcându-se că nu înţelege, deşi o făcea mai bine ca niciodată. Craiul nostru n-ar fi crezut niciodată că trigonometria poate fi atât de uşor de înţeles.
       Kath pe de altă parte, a trăit cele mai enervante câteva ore din viaţa ei. A tot încercat ea să-şi pregătească scuze pentru următoarele întâlniri de studiu. Dar fiecare părea absurdă atunci când  întâlnea privirea întunecată a brunetului de lângă ea.
            
                                ***

       Unde e? Pot să jur că am lăsat-o pe masa din sufragerie. Nu pot să cred că am putut pierde o ditamai culegerea. Doar dacă... nuu... nu se poate întâmpla asta. E imposibil, nu?
        Se aude uşa de la intrare, în hol făcându-se auzită vocea lui Alex care încerca să o convingă pe mama să-i facă nu ştiu ce prăjitură.
         --Bună scumpo, ai vrea să faci puţină ordine în sufragerie? Doamna Clara de vizavi vine la un ceai.
         --Sigur.
        Încep să-mi strâng caietele de pe masă, încercând să fac totul să arate ca şi azi dimineaţă. Nu că mi-ar fi reuşit sau ceva. Deschid cu chiu cu vai uşa de la camera mea, aşezând toate lucrurile pe birou. Mă trântesc fără chef pe pat când se aude soneria. Se pare că a venit doamna Clara.

                                 ***

        Nu pot să cred cât de aiurit sunt. Să-i iau culegerea? Asta n-a făcut parte din plan. Dar schimbarea e binevenită. Un motiv în plus să o văd. Totuşi, aş fi putut aştepta până mâine, dar nu am nimic urgent de făcut acum, aşa că nu am nimic de pierdut.
        Îmi fac curaj şi sun la uşă. După câteva minute nişte paşi prea puternici pentru a fi Ea se aud pe hol, în secunda imediat următoare uşa fiind deschisă larg. În cadrul uşii, un tip bine făcut şi puţin mai înalt decât mine stătea în faţa mea. Sper din tot sufletul să nu fi greşit casa sau mai rău, să fie prietenul ei. Nu prea am cum să greşesc casa, maşina ei e parcată aici. Rămâne o singură posibilitate. 
         --Cauţi pe cineva?
         --Da, pe Katherine Jhonson. E acasă?
         --Momentan, doarme. Ce vrei cu ea?
         --I-am luat culegerea din greşeală, am venit să i-o înnapoiez. Maximilian McLane, apropo.
         --Alexander Jhonson.
       Răsuflu uşurat, e fratele ei, hmm... prevăd un posibil ajutor la planul de răzbunare.
         --Alex, scumpule, nu ţine băiatul în uşă.
         --Bine mamă. Haide înăuntru.
         --Bună ziua, doamnă Jhonson.
         --Bună.
         --Am o întrebare.
         --Ascult.
         --Tu ştii mai multe despre Kath, nu?
         --Cam aşa, de ce?
         --Din cauza ei era să mă lipesc de un doi astăzi, şi aş cam vrea să mă răzbun.
         --Ai venit la cine trebuie. Te ajut, doar că trebuie să mergem la mine în cameră, nu vreau să mă audă mama.
         --Ok, cum spui tu.
       
                                 ***

         --Alex, mai încet!!!
      Nici un răspuns, ca de obicei. Dormeam aşa de bine. Dar nuu, trebuie el să-şi aducă prietenii să mă trezerască. Mă ridic din pat, cu o mână aranjându-mi hainele şifonate, iar cu cealaltă părul.
       Mă îndrept spre camera fratelui meu, râsetele şi zgomotele de la jocurile video făcându-şi simţită prezenţa încă de pe hol. Deschid brusc uşa, privirea căzându-mi pe cei doi băieţi, unul de liceu, celălalt mai mare care se jucau Counter.
         --Am spus să faceţi zgomot în linişte.
         --Haide măi, ne strici toată distracţia.
         --Nu mi-l prezinţi şi mie pe prietenul tău?
         --Îl cunoşti deja.
         --Hei, Kitty Kath!
      Nu pot să cred, Max, aici. Nici nu vreau să ştiu ce au pus minţile astea diabolice la cale. Mă întorc încet pe călcâie, îndreptându-mă spre camera mea. Prevăd o lungă discuţie la telefon cu cea mai bună prietenă a mea.       

--------------------------------------------
Deci, cum vi se pare capitolul? Sper că vă place. O singură rugăminte. Dacă citiţi, lăsaţi un comentariu cât de mic să ştiu şi eu că citeşte cineva. Ok? mersi anticipat.
 Kisse Dark Rose