Capitolul 3

Capitolul 3:

    Dimineţile ar fi trebuit sa fie inventate după amiaza. E prea devreme să mergi la şcoală, şi totuşi, nimeni nu se grăbeşte să schimbe asta. Încă mormăind, mă îndrept către baie pentru rutina de dimineaţă. După un duş rapid şi revigorant, încep să mă trezesc. Acum întrebarea de un milion de dolari. Cu ce mă îmbrac? Aş putea... sau poate... nu mai bine... asta e perfectă. Privirea mi-a căzut pe o pereche de blugi strâmţi negri şi o bluziţă albă cu aripi negre desenate pe ea (ideea lui Violet, desenul meu). Îmi iau geanta şi cheile, îndreptându-mă spre ieşire. E suspect de linişte în casă. Când ajung la uşă văd un bilet prins cu scotch de oglinda din hol: "Am plecat cu fratele tău la cumpărături, ai bani de mâncare în geantă, ne vedem când ajungi acasă. Cu dragoste, Mama."
     Măcar acum ştiu unde s-au dus. În scurt timp ajung în curtea şcolii, care numai cu o curte nu mai seamănă. Arată mai mult ca un mall plin cu oameni. Nu ai loc nici să treci pe picioarele tale printre ei, da mai şi cu maşina cum sunt eu. Reuşesc să găsesc un loc de parcare destul de departe de intrare, dar măcar am parcat. Acum o sarcină şi mai grea, să o găsesc pe Violet prin mulţime.
     În timp ce eu caut, în curte s-a făcut brusc linişte, o motocicletă Yamaha neagră îşi face apariţia pe poartă, în aceelaşi timp o zăresc pe V intrând în şcoală. acum ştiu sigur unde se duce. Şi mai bine i-aş urma exemplul, nu vreau să întârzii la Trigonometrie. Deşi o urăsc, trebuie să mă duc. Reuşesc să mă strecor prin mulţime, începe să îmi placă faptul că sunt mică de statură. După şi mai multă îmbulzeală pe holuri, ajung într-un final în faţa dulapului meu. Cred. Nu prea pot să văd numele de pe el din cauza unui tip care stă chiar în faţa lui. Offf, îmi va lua ceva să mă obişnuiesc.
   --Bună, te poţi muta puţin, e dulapul meu aici.
   --Bună, spune el neîntorcându-se, e şi dulapul meu.
   --Ştiu, dar totuşi, îmi poţi face puţin loc?
   --Sigur...
    E...e Josh, vreau să spun Max adică habar n-am. Cert e că seamănă cu tipul din parc pe care îl cheamă Josh dar şi cu cel de la meciul de sâmbătă, pe care îl cheamă Max. Poate sunt fraţi gemeni, ce ştiu eu. Sper doar să îl nimeresc pe cel bun.
   --Josh?!?
   --Aici, păpuşa!
    Îmi întorc încet privirea alunecându-mi spre dulapul lui V, care stă de vorbă cu un tip înalt şi brunet. Nu seamănă prea mult cu cel de lângă mine deci...
   --Iar tu eşti străinule, mă întorc spre cel care mi-e coleg de dulap. Sună mai bine spus de mine decăt de V.
   --Max, dar tu străino?
     Iar i-au sclipit ochii exact ca în parc.
   --Scrie pe dulap Max.
   --Ştiam Kitty Kath, vroiam să văd dacă mi te m-ai prezinţi odată.
     În momentul în care el a rostit porecla aia idioată, peste 200 de perechi de ochii s-au întors către noi, fetele de pe hol privindu-mă ciudat.
   --Ţi-am spus că nu îmi place să îmi spui aşa.
   --Iar eu ţi-am spus că îmi place prea mult porecla asta ca să o mai schimb.
   --Kath, el e tipul cu ochii...
   --Taci V. Te roog.
   --Mi-e ce îmi iasă.
   --Îţi fac rost de playstion-ul lui Chad.
   --Tocmai mi-am amintit am de copiat o temă la Istorie, ne mai vedem copii.
   --Ce a vrut să spună în legăură cu ochii mei?
   --N...nimic, cred că auzi prost, ştii, zgomotul. Te face să auzi chestii.
     Te rog să mă creadă, nu şi mai bine, te rog să nu roşesc. Te roog. Se apropie încet, eu lipindu-mă de dulap. Se apleacă până ajung să îi simt respiraţia caldă pe gât.
   --Atunci de ce ai roşit?
  E adorabil chiar şi când şopteşte, şi eu am picat exact cu el la dulapuri. Recunosc, mi-am cam dorit asta. Nu credeam că o să se şi împliniească. Acum că îl am aşa de aproape, pot să îl observ mai bine. Are ochii negri, sau poate că pupilele îi sunt super dilatate, nu pot să îmi dau seama. Părul ciufulit, nu ai auzit de piaptăne? Câteva şuviţe sunt puţin peste urechi, ca şi cum a uitat să mai meargă pe la frizer. Are o privire calmă, de parcă aşteptă ceva. Mă întreb ce.
   --Pitico, ai probleme?
   --Nu Chad, stai liniştit.
     Max se îndepărtează, deschizând dulapul şi prefăcându-se ocupat cu organizatul spaţiului.

                                                                      ***

     Nu pot să cred. Eram atât de aproape de buzele ei. Atât de aproape, acum şi-a găsit tipul ăla, Chad, să ne deranjeze. Deşi pot să spun că nu mă aşteptam să am atâta noroc şi să am acelaşi dulap cu ea. Expresia ei a fost nepreţuită, când şi-a dat seama cine sunt. Deşi, m-aş fi aştepta la o ceartă sau ceva, având în vedere că i-am ascuns numele meu adevărat. Şi totuşi, mă întreb ce a vrut să spună tipa aia cu şuviţe albastre despre ochii mei. Pot să îmi dau seama că ceva de bine din moment ce Kath a roşit mai puternic ca în parc, atunci când a realizat că încă era în braţele mele. Dacă e posibil aşa ceva. Şi mai e şi parfumul ăsta al ei. E proaspăt, ca o gură de aer curat în zorii zilei. Acum, trebuie să o conving să îmi arate unde e clasa Domnului Smith. Asta dacă mai vorbeşte cu mine, după ce i-am dezvăluit porecla în faţa a jumătate de liceu. Îmi şi imaginez cum o să fie la cantină, când o să trebuiască să dau ochii cu Josh şi ceilalţi, nici nu vreau să mă gândesc încă. Sper doar să uite. Dah, vezi să nu. Nu pierde el ocazia să mă ia la mişto.
   --Kitty Kath...
   --Hmm?
   --Ha! Vezi că şi ţie îţi place porecla.
   --Nu îmi place, doar că m-am resemnat la ce minte de copil ai tu nu o să reuşesc să mă înţeleg cu tine. deci, ce vrei?
   --Să-mi spui unde e clasa D-lui Smith.
   --Doar urmează-mă, am şi eu oră cu el.
   --Cu cea mai mare plăcere.
     Se pare că am început ziua cu dreptul, oare câte ore mai am cu ea? Râmâne de aflat. Şcoala asta e mai întortocheată ca a noastră. Atâtea clase şi laboratoare. O să îmi ia ceva să mă obişnuiesc. Au! Oamenii ăştia nu pot fi atenţi de loc, e al trei-lea care mă calcă. Ia stai, unde a dispărut... ah, uite-o. Bluza aia o scoate în evidenţă. Nu cred că am mai văzut modelul până acum. Oricum, o văd în faţa mea, oprindu-se în faţa unei uşi deschise şi respirând adânc.
   --Domnişoară Jhonson, ce bine că aţi venit.
   --Îmi pare rău că am întâriat, nu o să se întâmple.
   --Şi mie îmi pare rău că am întârziat, doar că o să se mai întâmple.
  --Tu trebuie să fii Maximilian McLane, ia loc lângă domnişorul Mason, care o să fie atent la tablă, altfel se trezeşte cu un 2.
   --Sigur că sunt atent. Bună, Chad.
   --Hey, Max.
   --Poate îi faci ceva piticei.
   --Cui?
     Îşi îndreaptă capul înspre prima bacă, în care Kath chicotea împreună cu replica lui în variantă feminină.
   --Ce i-aş putea face?
   --Te avertizez, doar, tocmai ce a terminat-o cu unul, nu vreau să mai sufere.
   --Crede-mă, nu o să păţească nimic. Şi totuşi, cine e tipul care.. ştii tu.
   --Fundaşul de mijloc al echipei noastre.
   --Mclane, Mason, în faţa clasei.
      Am dat de naiba. O fac lată din prima zi. S-a zis cu norocul meu.
   --Care este răspunsul problemei, Mason?
      Îmi rotesc privirea spre clasă, ochii căzându-mi pe Kath care mima cea pe buze:
   --Cinsprezece.
   --Cinsprezece! sare colegul meu de suferinţă cu răspunsul.
   --Surpinzător de... corect. Dute înapoi la locul tău.
   --McLane, răspunsul la a doua problemă?
      Mă uit încet înspre banca salvatoare, tipa cu şuviţe mimează acum răspunsul:
   --Trei virgulă şapte.
   --Trei virgulă şapte.
     Imediat ce am răspuns, amândouă au început să se îmbrăţişeze singure ca şi cum şi-ar fi ţinut coastele să nu plesenească din cauza râsului. Ce-am făcut!!!
   --Greşit! Domnişoară Jhonson, pedeapsa ta pentru că ai întârziat şi pentru că râzi în timpul orei mele, este de al medita pe colegul tău. Sunteţi liberi. Nu uuitaţi să rezolvaţi subpunctele rămase.

                                                       ***

     Bine, pot spune că am meritat-o dar faţa lui când a citit răspunsul pe buzele lui V. a fost mortală, mi-aş fi dorit să îi fac o poză. Sunt sigură că o să se răzbune, mai ales la mintea lui de copil mic, ăsta o să fie primul lucru la care o să se gândească. Răzbunare. Trebuia să îi fac ceva după ce m-am minţit în legătură cu numele lui. Aşa că acum, sunte chit, într-un fel. De ce nu a pus-o pe Violet să îl mediteze. Numai pe mine m-a văzut.
În timp ce eu mă cert cu mine însumi, două braţe se încolăcesc în jurul meu, o şoaptă făcându-şi loc până la mine:
   --Aşa vrei să joci, bine să nu spui că nu te-am avertizat.
     Apoi cu voce tare, ca şi cum ar fi vrut să îl audă toooată şcoala:
   --La tine sau la mine?
   --La tine.
   --De ce?
   --Am eu motivele mele.
      Dacă ar veni la mine să îl meditez, atunci ar trebui să stau cu el nonstop. Ca să nu reuşească să vorbească cu Alex. Nu vreau să se întâlnească două minţi diabolice care mă au pe mine drept ţintă. Deci în concluzie, mai bine la el.
   --Ok, ne întâlnim în parcare după ore.
   --S-a făcut.
      Nu ştiu de ce am impresia că orele rămase vor trece fooarte greu.