Capitolul 2

Capitolul 2:

          --Lasămă!
          --Nici gând, am două bilete la meciul de azi, iar tu domnişorică, o să vii cu mine.
          --Dar nu vreauuu.
          --Haide măi, trebuie să te scot la aerisire, ai devenit la fel de prăfuită ca şi cărţile pe care le-ai luat de la bibleotecă. De când cu... ştii tu...
          --Eu nu sunt prăfuită.
          --Demonstreazămi-o.
          --Aşa am să fac.
            Am luat rochiţa albă de la ea, îndreptându-mă spre baie. Nu o să îmi spună ea că sunt prăfuită. Şi mai bine, după meci o să fac o mică mare schimbare de garderobă. O să îi demonstrez lui Marcus că nu m-a afectat deloc trădarea lui. Deşi a făcut-o. Ies încet din baie, Violet fiind complet absorbită de un mic fişier de pe laptopul meu. Sper doar să nu fie chestia din parc acolo. 
            --Deci în parc ai mers după ce l-ai văzut pe vierme cu tipa aia. Şi, ai ceva de mărturisit?
            --Neaa, deja ai aflat aşa că nu mai are rost. 
            --Ochi negri dulci şi misterioşi, parfum superb, mie mi se pare că îţi cam place tipul.
            --Stai liniştită nu o să îl revăd prea curând. Spuneai ceva de nişte bilete la un meci?
            --Asta-i prietena mea!

                                                                    ***

             --Max, ce crezi despre meciul de azi? Veţi câştiga?
             --Totul depinde de cât de bine ne-am pregătit. Şi crede-mă. Ne-am pregătit serios.
             --Toţi jucătorii pe teren!
             --Ăsta e semnalul meu, ne mai vedem pe aici.
             --S...sigur, ne mai vedem.
               Încă nu am aflat nimic despre fata din parc. Dar nu mă dau bătut trebuie să aflu ceva despre ea odată şi odată. 

                                                                      ***

              --Încă nu îmi vine să cred că am fost de acord să vin aici.
              --Hai mă, nu o să mori 90 de minute.
              --Nu pot să îmi dau seama ce vezi atât de incitant la o adunătură de tipi care aproape se omoară pentru o minge.
              --Doar taci şi uităte.
              --Semeni mai mult cu fratele tău decât crezi.
              --Nu mă mai compara cu acel cap sec. Uuuuuite pentru ce te-am adus aici.
              --Hmm?
              --Numărul 33 din echipa adversă liceului nostru. 
              --Eşti incurabilă Violet. Incurabilă.
              --Cum spui tu.
               Nu pot să cred că m-a trezit într-o zi de sâmbătă, m-a adus aici, doar pentru a vedea un tip care mi se pare al naibii de cunoscut. Şi pe care nici nu o să îl mai vedem în viitorul apropiat. Având în vedere că joacă cu altă echipă. L-am urmărit cu privirea toată repriza, iar el a reuşit chiar la sfârşit să marcheze într-un fel în care nu credeam că e posibil. Condusă de un impuls, m-am ridicat în picioare, începând să aplaud, ca şi restul lumii de asemenea. Simţindu-se privit, îţi ridică privirea înspre noi. Privirile noastre rămânând înlănţuite. De la distaţa asta nu îmi dau seama de culoarea ochilor lui. Tot ce pot spune e că în timp ce ne priveam, el a făcut o descoperire foarte importată, deoarece faţa i s-a luminat considerabil.
              --Vezi, ţi-am spus eu că rochiţa asta te avantajează. Nu şi-a desprins privirile de pe tine.
              --Fii serioasă! Mai sunt o grămadă de fete în tribuna asta, spun eu încercând să-mi ascund roşeaţa din obraji.
              --Ţi-am mai spus, Kath, nu te mai subestima.
              --Cum spui tu. Cum îl cheamă apropo?  Mi se pare cunoscut într-un fel...
              --Îl cheamă maximilian McLane. Acum fii atentă la meci.
                Max deci...

                                                                ***

               Cel mai greu meci de până acum. Dar nimic nu s-a comparat cu momentul în care am revăzut-o. Dacă nu se ridica în picioare nu aş fi remarcat-o. Rochiţa aceaa mică şi mulată o camufla destul de bine. Sper doar să reuşesc să o prind la ieşire. Sper, doar dacă antrenorul se hotărăşte să ne scutească de discursul lui plictisitor de la sfârşitul fiecărui meci. Nu contează dacă pierdem sau câştigăm sau pierdem, discursul nu se schimbă. Din câte am văzut învaţă la liceul advers. Nu aş fi crezut asta. Să fie în liceul rial. De fiecare dată când am intrat acolo nu am văzut-o niciodată, poate pentru că nici nu am căutat-o pe ea în special, cine ştie. Doamne, cine a spus că te faci filozof în duş a fost un om mare. Bine că Josh nu ştie să citească gânduri altfel aş fi fost mort. Intrăm la vestiare, fiecare îmbrăcându-se relaxat, aşteptându-l pe antrenor.
               --Da, domnule director, o să le spun.
               --Ce e domnule antrenor, nu ne spuneţi că a luat şcoala foc.
               --Joshua chiar asta vroiam să spun, un experiment greşit de la ora de chimie ce se desfăşura în clasa de la etaj a dus la incendierea şcolii voastre.
               --Am scăpat de lucrarea la Trigonometrie. Mişto.
               --Ba mă tem că nu. Veştile rele abia acum vin. O să vă ţineţi cursurile la Central High, şcoala echipei adverse.
               --Nuuu, nici gând.
               --Tu de ce zâmbeşti McLane?
               --Mi-am adus aminte că mi-am lăsat referatul la Engleză în dulap la liceu. Acum am o scuză perfectă care o să mă scape de detenţie.
               --Am înţeles. Ne vedem mâine băieţi, ţineţi minte, Central High.
             Trebuie să îi mulţumesc ăluia care a greşit experimentul. Tocmai m-a trimis mai aproape de Kath. Nu îmi vine să cred ce uşor a fost. Acum vine partea grea totuşi, va trebui să îi explic toată situaţia lui Josh şi va trebui să îmi dau seama cum mă voi apropia de ea. Floare la ureche.

                                                              ***

                  Hmm, blugii ăştia sunt cam largi, ăştia prea mici, perfect. Perechea asta îmi vine la fix. 
                  --Am probat şi ultima pereche. Tu ce naiba aia de sari aşa?
                  --Ştii pe tipul ăla Max care se tot uita la tine la meci?
                  --Da, ce-i cu el?
                  Am plătit la casa hainele, îndreptându-ne spre ieşire V a continuat să vorbescă.
                  --...din cauza accidentului, toţi elevii din liceul lor trebuie să înveţe la al nostru pentru că directoarele sunt cumnate. Aşa că e posibil să dăm peste el de câteva ori.
                  --Dacă spui tu. Sunt foarte curioasă de cum or să arate holurile luni.
                  --Apropo de asta, am auzit că va trebui să împărţiim dulapurile cu câte un elev de la celălalt liceu, pentru că suntem cam acelaşi număr de elevi. Deci, luni vom vedea pe cine vom avea coleg de dulap.
                  --Coleg de dulap, ce ciudat sună spus de tine. Eu sunt obosită, ne vedem mâine pe banca noastră.
                  --Ok, mă suni când ieşi din casă, ştii că eu ajung mia repede ca tine.
                  --Ca în totdeauna. Noapte bună.
                  --Noapte bună.
                    Sper să pic la dulapuri cu numărul 33. ar fi prea de tot dar pot spera nu?