Capitolul 1

Capitolul 1:

Însfărşit, ziua mea. Credeam că nu o să mai vină. Anul ăsta o să am propria mea masină. nu o să ami trebuiască să mă trezesc cu noaptea în cap pentru a merge cu Violet. Ceva îmi spune că nu vreau să mă ridic din pat. Am o presimţire urâtă. Mai ales de când fratele meu mai mare a venit de la liceul ăla al lui. Nu vreau dar trebuie, datorita mamei şi ceasul pe care mi l-a dat, toată casa i-a auzit alarma, aşa că, toată casa ştie că sunt trează. Chiar şi partea care nu trebuie să ştie. Deschid uşa încet, surprinzător nu mă aşteaptă nimic ciudat la uşă. Ciudat. Cu mai multă încredere în ziua de azi mă întrept către bucătărie. Când păşesc în bucătărie o găleată plină cu apă rece îmi aterizează în cap.
--Neaţa pitico.
--Mda, cum spui tu. MAMĂ!!!
Mă trezesc cu palma fratelui peste gură.
--Dacă scoţi o vorbă, o să o păţeşti, spune Alex printre dinţi.
Dau încet din cap, în acel moment mama intrând în cameră.
--La mulţi ani scumppo, m-ai strigat?
--Da, vroiam să te întreb dacă mai avem gem de piersici.
--Sigur că mai avem, dar mai întâi vino până afară. Eu şi tatăl tău avem o surpriză pentru tine.
Am mers alături de mama afară. Acolo mă aştepta cadoul de anul ăsta o Hyundai Genesis Coupe albă cu 2 uşi superbă. e cel mai tare cadou de până acum. Tata imi flutură cheile prin faţa ochilor, trezindu-mă din visul meu perfect.
--Uite puştoaico, ai dovedit că o meriţi.
--Mersiii.
Îmi îmbrăţişez părinţii, toţi patru întorcându-ne în bucătărie. Tata s-a reîntors la ziar iar Alex la cerealele lui. După ce mă scuz, mă întrept către camera mea. Hmm, cu ce să mă îmbrac azi? Nuuuu de ce mă urăşti aşa mult. Toţi blugii mei erau la spălat. nu credeam că o să i se întâmple vreodată. Se pare că a venit ziua în care voi purta o rochiţă la şcoală. Ceva îmi spune că o să regret. După lungi căutări, şi după ce aproape m-am scufundat în şifonier, am găsit o rochiţă albastră până deasupra genunchilor, şi cu o bandană neagră în talie. Îmi iau balerinii negri, geanta cu lucruri pentru şcoală, cheile şi sunt gata.Părul l-am lăsat liber, bentiţa albastră şi cerceii fiind singurele accesorii.
Drumul spre şcoală în propria maşină a fost de două ori mia scurt ca în cea a lui Violet şi a fratelui ei. Intru încet în curtea şcolii, toată lumea căscând ochii la maşina ce şi-a făcut apariţia. Îmi iau geanta de pe scaunul din dreapta, ieşind uşor din maşină. Toată lumea m-a privit ciudat, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat ca e să conduc o asemenea maşină. Încep să o caut pe V cu privirea, o zăresc lângă maşina, în cealaltă parte a parcării, butonând pe playstionul lui Chad.
--Hey V!
--Lume nouăă. Ce ai făcut de te-a îmbrăcat mama ta aşa?
--Nimic, toţi blugii sunt la spălat.
--E posibil aşa ceva?
--Dap.
--Uite-l pe Marcus.
--Bună dimineaţa dulceaţă.
Mă ia de talie, sărutându-mă uşor pe buze.
--Luaţi-vă o cameră.
--Bună Chad, mă simt bine, mersi de felicitare, tu cum o mai duci?
--Pitică mai enervantă ca sormea...
--Ce-ai spus Chad?
Eu şi V avem o sincronizare aparte, ne iasă numai când suntem nervoase.
--Nimic, nimic. La mulţi ani pitico.
--Nu-mi mai spune aşa şi mersi.
Încet dar sigur, toată lumea s-a dus în clase, fiecare cu gândurile şi grijile lui. Ceea ce îmi aduce aminte, Marcus trebuia să aducă proiectul nostru la Engleză. Mai apuc să il cer, dacă mă grăbesc destul de mult. Încep să merg înapoi către parcare, căutând din priviri maşina lui. Mai bine nu o făceam. Era acolo sprijinindu-se de maşină, având-o pe Alexiss în braţe.
--Cum ai putut? Aveam încredere în tine.
--Vrei să spui că eu sunt de vină că eşti prea naivă pentru vârsta ta.
--D...dar...
--Nu vezi că avem treabă? Hai carăte.
Am fugit către maşină, îndreptându-mă spre Central Parc. E un mic locşor doar al meu acolo, care mă calmează întotdeauna.
Îl urăăsc! Nu pot să cred că ma păcălit. Mai are şi tupel să-mi reproşeze că sunt prea naivă. De când e el psiholog pentru a-mi reproşa formatul caracterului. Oh stai, nu e. Nici nu ştiu de ce plâng.

***

--Ha, ha ha! Fluturele ăla te place.
--Ce pot să spun. Nimeni nu-mi poate rezista. Nici măcar fluturii.
--Da, da, cum spui tu.
--Mă duc să-mi iau ceva de mâncare.
--Ook.
Ha, ce creduli sunteţi. Adică, e pe jumătate adevărat. Sunt curios unde o să mă ducă fluturaşul ăsta violet. Încă nu îmi vine să cred ce fac. Urmăresc o insectă. Până şi câinele surorii mele ar râde de mine. Şi vorbesc serios câinele ăla mă urăşte. După 10 minute de urmăriri, în care de vreo 2 ori am avut impresia că am pierdut fluturele. Am ajuns în faţa unui stejar imens. Lângă nişte rădăcini ieşite înafară era o fată. Tot corpul acel fragil tremura. Mă întreb de ce, nu e frig chiar deloc.
Mă aşez încet lângă ea, observând că de fapt fata cea misteroasă plânge. Nu pot să cred că o să fac asta. Eu care cauzez lacrimile fetelor o să consolez una. Încet pentru a nu o speria o cuprind în braţe. Aceasta neţinând cont de cine sunt, îşi înfăşoară braţele în jurul meu, continuând să se descarce. După un timp, strânsoarea a slăbit, ea ridicându-şi ochii înlăcrimaţi şi albaştri pentru a mă studia. Am mai spus că mă înnebunesc ochii albaştri?

***

--Te-ai descărcat?
--D..da.
Oare cine l-a adus aici. Doar eu şi Chad ştim de locul ăsta. Iar el nu pare genul de băiat cu care ar umbla Chad. E exact oposul dacă stau bine să mă gândesc.
--Nu ştiu ce te-a făcut să zâmbeşti, dar mă bcur că a făcut-o.
--Cum te numeşti străinule?
V ar fi atât de mândră de mine în momentul ăsta.
--M... Josh. Dar tu străino?
--Katherine.
--Ok Kitty Kath, mai esti supărată?
--Cu tine aici? Nu prea cred, şi nu mai îmi spune aşa, am impresia că am 5 ani.
--Mă bucur să aud asta, în legătură cu porecla nu o pot schimba, îmi place prea mult.
--Fie. Ce te aduce aici, numai 2 persoane ştiu de locul ăsta.
--Mă crezi sau nu, fluturele ăsta a făcut-o.
Ia stai, e acelaşi cu cel care m-a urmărit pe mine de când am intrat în parc. Nu cred una ca asta, şi totuşi, nu am de unde să ştiu dacă minte sau nu. Hmm, de când e stejarul ăsta aşa de moale şi cald, şi parfumat? Parfumat!!! Îmi mişc puţin capul, dând cu obrazul de jachetă lui de piele. Asta înseamnă că el încă mă ţine în braţe. Mă ridic în şezut, obrajii mei captând o nuanţă puternică de roşu.
--De ce ai plecat? Stăteam aşa bine. Se plânge el. Adorabil.
--Mă bucur că te+am făcut să te simţi confortabil.
--Şti că nu la asta mă refeream.
--Oare? Mersi pentru mai devreme. Dar trebuie să plec.
--De ce?
--Mă aşteaptă o temă foarte grea la chimie acasă.
--Te conduc.
--Nu e nevoie, m-ai ajutat destul astăzi.
--A fost plăcerea mea.
--Ne mai vedem pe aici străinule.
--Cu siguranţă, străino.
Privirea aia ar trebui interzisă de lege, e prea dulce şi plină de mister.

***

--Frate, cât îţi ia să îţi umpli stomacul?
--Mai mult decât crezi.
--Ce ai pe tricou?
Am dat de naiba. Lacrimile lui Kath nu s-au uscat încă.Acum şi-au găsit ăştia să fie atenţi la detalii. Gândeşte Max, gândeşte. Asta e!
--Un tip a vărsat jumătate de sticlă de apă pe mine.
--Daaaa?
--Aham.
--Atunci de ce ai roşit? Haide Maxy, confeseazăte lui Josh.
--N-am roşit cap sec. Am crezut că aţi plecat şi am alergat până aici.
--Cum spui tu.
Huh, asta a fost aproape. Prea aproape pentru gustul meu. Dacă Josh află ce am făcut mai devreme şi că i-am folosit numele, nu o să mă lase să trăiesc cu asta. Telefonul începe să vibreze, ceea ce îmi adce aminte, nu i-am cerut numărul de telefon fetei de mai devreme. Tot ce am aflat de la ea e numele, şi nici ăla întreg. Trebuie să aflu mai multe despre ea. Dar cum?
--Alo!
--Vrei să ami fi în echipă McLane?
--D..da.
--Atunci ial pe aiuritul ăla ce-l numeşti prieten şi veniţi la antrenamente. Deja aţi întârziat 5 minute.
--Am înţeles domnule.
--Ce?
--Avem antrenemente astăzi.
--Aouleu. Hia odată că nu mai vreu să bag 2-300 de flotări ca data trecută.
--Nici eu. Pa băieţii, ne vedem la şcoală.
--Paa!