Capitolul 10
Regatul meu pentru un telefon cu bateria încărcată. Habar nu am cât e ceasul, şi e posibil ca bunica lui Kath să fi trimis deja forţele speciale după noi. Vorbind de Kath, mă întreb cât poate să doarmă fata asta. Am înfăşurat-o în geaca mea înainte să merg să mai strâng câteva lemne, acum duduie un foc puternic în şemineu încălzind toată cabana.
Începe să se foiască, dar nu se trezeşte doar strânge mai tare geaca mea, ascunzându-şi faţa în ea. Pentru circa 2 minute se uită buimacă în jur, asta doar până îţi dă seama că suntem în cabană şi nu în casa bunicii ei.
--De ce sunt înfăşurată în geaca ta?
--Pentru că era destul de frig mai devreme.
--D...dar nu mai erau lemne aseară.
--Ştiu, tocmai deaia am fost prin pădure să mai aduc.
--Şi lupii?
--Au dispărut imediat ce a început furtuna.
***
Nu îmi vine să cred. Am stat toată noaptea în cabana asta, dormind cu Max. Nici măcar nu ştiu cât e ceasul sau ceva, în plus, moor de foame.
--Spune ceva.
--O să dăm de necaz. Nu numai că nu am ascultat-o pe bunica, dar am mai şi stat toată noapte aici. Pun pariu că deja ne-a anunţat părinţii. Trebuie să avem grijă când ne întoarcem. Dacă nu .....
Turuiala mea a fost oprită brusc de buzele lui. Surprinzător cât de bine poate săruta. Are buzele atât de moi şi dulci. E ceva nou. Totul se termină prea repede, amândoi tânjind după o gură de aer.
--Wow...
--Dacă ai şti de când vreau să o fac.
--Nu trebuie să le spunem lui V şi Josh. Nu o să ne lase în pace pentru restul vieţi.
--De acord. Ar cam trebui să ne întoarcem. Nu de alta dar nu vreau o pedeapsă.
--Mda, nici eu.
***
Awww, cine ar fi crezut că Josh poate arăta atât de angelic atunci când doarme. Răspuns: nimeni. Deşi ar cam trebui să se trezească. Avem de discutat unele chesti. Sau poate... mai bine o sun pe Kath, ea sigur mă poate ajuta. Haideeeee răspunde odată.
--Alo?
--AsearăîntimpcemăuitamcuJoshlaunfilm, amadormitîntretimpaînceputofurtunăşiimediatceamdeschisochiiJoshm-asărutat. AJUTĂ-MĂ!!!
--Ce?? Scuze, dar ai vorbit prea repede, nu am reuşit să înţeleg ceva cu sărut.
--Păi...
--Josh te-a sărutat. Maax! Lasă telefonu', îţi povestesc mai târziu. Aşa unde eram. Ah da.... Scuipă tot.
--Deci, cum spuneam, ne-am hotărât să ne uităm la filmele cu Sherlock Holmes...
--Minunat alt fan de-a lui Holmes...
--...lasă-mă să termin... oricum, între timp am adormit, el m-a dus la mie în cameră, dar a început să tune, eu m-am speriat şi l-am strâns mai tare în braţe. Când am deschis ochii, era la nici 2 cm de mine...
--Aha, m-am prins. Si cu ce vrei sa te ajut? Max, parcă ţi-am spus să aştepţi.
--Păi cam ce ar trebui să fac mai departe.
--Să vorbeşti cu el.
--De asta mi-am dat seama dar ce să îi spun?
--V. tu eşti aia tupeistă dintre noi două aşa că ia-ţi inima în dinţi şi spunei tot ce ai pe suflet. Te sun când ajung acasă, pentru că imediat ne întoarcem.
--Ok, mersi.
Kath are dreptate. O să fie uşor. Sper.
Mă îndrept către bucătărie pentru a pregăti ceva de mâncare. Nici nu intru bine în încăpăre căci un bilet galben de pe masă îmi atrage atenţia.
""Dragii mei...
Eu şi tatăl vostru am fost solicitaţi de urgenţă la filiala firmei din Roma. Sper că veţi fii
cuminţi şi că nu vom găsi casa dărâmată când ne întoarcem. V-am lăsat bani destui
în cardurile voastre. Ne întoarcem repede.
Cu dragoste, mama şi tata.""
Perfect, mai asta îmi lipsea. Trebuie să-l sun pe Chad.
***
--Annie are you ok so, Annie are you ok are you ok, Annie...
--Ce vrei V?
--Te-am sunat să te anunţ că părinţii noştri au plecat cu afaceri la Roma.
--Aşa şi nu mai putea aştepta până peste două ore. Dormeam aşa de bine.
--Dacă mai aşteptam riscam să uit. Aşa că iartă-mă şi culcăte la loc.
--Ok. Mai vorbim.
Acum, înapoi la somn. E abia ora 7. Plus că e şi duminică. Murea dacă mai aştepta până la 10, dar asta e surioara mea. Cum spuneam. Înapoi la somn.
***
--Neaţa, mamă.
--Neaţa, Miranda, dute te rog şi cheamă-l şi pe Chad la micul dejun.
--Ok.
Oare e treaz? Hm... nu, nu prea cred, dar, exista mica posibilitate. Aşa nu o să mai trebuiască să intru şi să trag de el o mie de ani până se trezeşte. Alex şi Anastasia au plecat nu de mult, pentru că Alex a uitat că azi trebuie să se întoarcă acasă iar Kath şi Max nu l-au mai luat cu ei. Aşa că sora mea s-a oferit să-l ducă. Ei, acum e acum. Cioc, Cioc, Cioc. Nimic. Bat din nou, acum ceva mai tare, tot nici un răspuns.
Deschid uşa, păşind încet înăuntru. Şi ce să vezi. Chad încă doarme find cu un picior pe jumătate afară din pat, deşi patul ăla e imens. Şi ce e şi mai şi e faptul că doarme doar într-o pereche de pantaloni scurţi. Asta o să rămână secretul meu întunecat. Arată prea bine. Cu părul ăla răvăşit în toate direcţiile, dacă l-ai vedea doar atunci când doarme nu ai bănui ce minte diabolic se ascunde acolo, după câte mi-a spus Violet. Dar poate că exagerează, mie una nu mi se pare chiar atât de rău. Deşi e ciudat faptul că încă doarme, pot să jur că l-am auzit foindu-se înainte de a intra eu în cameră.
--Te-am prins.
--Ce? Eu? Am venit doar să te chem la masă.
--Da siguur, de aia ai stat mai mult de 5 minute în pragul uşii uitându-te la mine.
--Încercam să îmi dau seama cum de într-un pat de două persoane tu tot ajungi cu picioarele pe afară.
--Aşa îmi place mie să dorm.
--Ahaa. Oricum, haide, se răceşte micul dejun.
--Da, da continuă să schimbi subiectul. Vin în 5 minute, doar să mă îmbrac.
Oh Doamne, ştiam eu că ceva e în neregulă. Era prea frumos să mai fi fost adormit pentru măcar încă 5 minute. Dar nuu a terbuit el să se trezească. O să uite de faza asta la un moment dat. Cred.
vineri, 21 decembrie 2012
duminică, 25 noiembrie 2012
Capitolul 9
Capitolul 9
Cred că e prima oară când Alex lipseţte de la o cină de-a bunicii. Trebuie să trec în calendar, e ceva unic. Înseamnă că îi se întâmplă ceva foarte important.
--Copii, eu mă retrag la culcare, să nu staţi până târziu.
--Stai liniştită bunico. Noapte bună.
--Noapte bună.
--Vino.
--Nu vezi că se întunecă? Unde vrei să mergi?
--O să vezi. Sau ţie frică?
--Mie? Frică? Nu ştii cu cine vorbeşti. Dar aş vrea să ştiu unde mergem.
--Un loc despre care numai eu şi bunicul ştiam.
--Ok, haidem.
Ce m-a apucat. Parcă mi-am promis mie că nu o să duc pe nimeni acolo. E ceva cu mine zilele astea. Dar dacă i-am spus că îl duc aşa am să fac. E vorba de o cabană care e construită la malul unui lac. Nu multă lume se încumetă prin pădurile astea. Sunt zvonuri că ar umbla lupi pe acolo. Ceea ce nu e adevărat. Am fost de atâtea ori şi nu am dat nici măcar de unul. Invenţii de a le oamenilor.
Ajungem fără greutate la cabană, Max fiind feremcat de privelişte. Am ajuns numai bine, soarele a apus aproape cu totul, lăsând doar câteva fâşii portocali să străbată lacul întins.
--E wow!
--Stiu. Nu am mai fost aici de ceva vreme. Aproape am uitat cum arată cabana asta antică.
Se apropie încet de marginea apei, făcându-mi semn să mă aşez lângă el. Mă aşez încet, în acelaşi timp din pădure începând să se audă mici zgomote. Ca şi cum cine ar rupe crenguţe pentru a aţâţa un foc. E destul de ciudat, de obicei e atât de linişte pe aici. La orizont încep să se strângă câţiva nori negri, nu e îngrijorător încă. Putem ajunge acasă înainte să înceapă ploaia. Mai ales că trebuie să ajungem uscaţi. Altfel, bunica o să intre la bănuieli.
***
Locul ăsta e uimitor. Îţi inspiră atâta calm şi linişte. Mă bucur că a avut atâta încredere în mine încât să îmi arate locul. Am observat că şi ea a auzit acel zgomot de crenguţe rupte. M-am făcut că nu am auzit nimic pentru că aşa nici ea nu le-a dat o aşa mare importanţă. Dar ea nu a văzut marea de blană cu ochi portocalii care ne pândeşte din pădure. Sper ca lupul să plece, nu vreau ca Kath să se panicheze, tocmai de asta nu am scos un cuvânt de când m-am aşezat.
Pe lângă santinela care ne urmăreşte o hoardă de nori negri de furtună se îndreaptă către noi. Nici că se putea mai bine. Dacă aş putea să o conving să intrăm în cabană, am fi în siguranţă. Dar chiar nu vreau să o sperii. Totuşi, cu am nici o altă soluţie.
--Nu vrei să intrăm în cabană?
--De ce?
--Doar ascultămă, te rog.
--Nu o să mişc din locaţia asta până nu îmi spui de ce vrei să intrăm în cabană.
--Of, ce încăpăţânată poţi să fi. Ţine minte, tu m-ai determinat să fac asta.
***
Se apropie de mine, la un moment dat se apleacă. De ce ar face asta? În timp ce se ridică, mă prinde de picioare, eu fiind ţinută captivă pe umărul lui. Bravo, Katherine, nici că se putea mai bine. De parcă i-ar fi greu să-mi spună de ce vrea să intre. Bine, poate că sunt puţin prea încăpăţânată, dar....
Gândurile mele sunt întrerupte de o străfulgerare de blană roşcată printre copaci. Oh nu, nu nu nu. Lupii sunt nişte poveşti. Nu ar trebui să fie lupi în pădurea asta. E prea de tot. Stai calmă Kath, stai calmă, imediat o să intrăm în cabană iar eu voi fi din nou pusă pe picioarele mele. Încep să se apropie, Max nu poate să-i vadă pentru că e cu spatele, dar eu îi văd prea bine poate. Sunt doar 2, dar sunt imenşi. Max a ajuns într-un final la uşa cabanei, intră cu grijă, închizând uşa după el şi lasându-mă încet pe podea.
--De ce nu mi-ai spus că ai văzut lupii.
--N-am vrut să te sperii.
--Aww... vreau să spun, acum ce o să facem, cine ştie cât o să stea pe lângă cabană.
--Nu îl putem suna pe Alex?
--Suntem în mijlocul pădurii ar fi un miracol să prindem ceva semnal la telefon pe vreme bună, dar acum vine şi furtuna.
--Ne-a trebuit să plecăm. Nu am putut sta acasă.
--Tu ai vrut să vii.
--Tu m-ai provocat.
--Gata, ar trebui să vedem dacă sunt ceva lemne pe aici, măcar să aprindem un foc în şemineu. E prea frig aici.
--Dacă am şi putea vedea ceva ar fi minunat.
Îmi scot telefonul din geacă, luminând cât de cât încăperea.
--Suntem salvaţi sunt 2 butuci lângă şemineu.
--Bine Einstein dar cu ce îi aprindem.
--Cu asta.
Uitasem că ultima dată am adus o cutie de chibrituri, deşi s-ar putea să nu mai meargă, au trecut aproape 2 ani de atunci. Nu cred că l-am mai văzut pe Max atât de concentrat, poate doar la acel meci de football.
--Gata.
Lumina focului începe să îţi intre în drepturi, luminând mare parte din cabană. La naiba, aici e un pat pentru o singură persoană. Nici că se ptea mai bine. Ca pentru a mă contrazice un bubuit puternic se aude deasupra noastră, ploaia torenţială începând aproape imediat. Ploaia cu siguranţă a gonit lupii, dar în acelaşi timp ne ţine pe noi închişi aici, pentru că nu o să ies în frig şi ploaie pentru nimic în lume.
Au trecut aproape 2 ore de linişte întreruptă doar de tunete. Amândoi am stat în linişte, consumându-ne bateriile la telefon. Din focul puternic ce a fost la început au rămas doar nişte vreascuri plăpânde care numai căldură nu dau.
--Max...
--Ce e?
--Crezi că au plecat?
--Sunt sigur de asta.
Dacă ai şi părea sigur ar fi perfect.
--Haide, Kitty Kath, a trecut de mult ora de culcare.
--Dar tu?
--Nu te îngrijora, nu mie somn.
--Ok.
Aş vrea să pot adormi. Dar nu pot. De obicei ploaia mă face să mă simt somnoroasă, acum parcă zgomotul eimă ţine trează. Şi mie frig. Trebuia să îmi iau o jachetă mai groasă. Poate... nu, nu aş putea... dar....nu Kath...Haide, nu e greu. Trebuie doar să îi spun.
--Max?
--Nu dormi?
--Nu.
--Ce mai e?
--Mi-e frig.
Se ridică încet de lângă foc, îndreptându-se către pat. Se aşează lângă mine, toată căldura ce a mai emanato acel foc minuscul aflândsu-se în interiorul gecii lui. După ce am început să mă încălzesc, somnul a venit aproape pe nesimţite.
Cred că e prima oară când Alex lipseţte de la o cină de-a bunicii. Trebuie să trec în calendar, e ceva unic. Înseamnă că îi se întâmplă ceva foarte important.
--Copii, eu mă retrag la culcare, să nu staţi până târziu.
--Stai liniştită bunico. Noapte bună.
--Noapte bună.
--Vino.
--Nu vezi că se întunecă? Unde vrei să mergi?
--O să vezi. Sau ţie frică?
--Mie? Frică? Nu ştii cu cine vorbeşti. Dar aş vrea să ştiu unde mergem.
--Un loc despre care numai eu şi bunicul ştiam.
--Ok, haidem.
Ce m-a apucat. Parcă mi-am promis mie că nu o să duc pe nimeni acolo. E ceva cu mine zilele astea. Dar dacă i-am spus că îl duc aşa am să fac. E vorba de o cabană care e construită la malul unui lac. Nu multă lume se încumetă prin pădurile astea. Sunt zvonuri că ar umbla lupi pe acolo. Ceea ce nu e adevărat. Am fost de atâtea ori şi nu am dat nici măcar de unul. Invenţii de a le oamenilor.
Ajungem fără greutate la cabană, Max fiind feremcat de privelişte. Am ajuns numai bine, soarele a apus aproape cu totul, lăsând doar câteva fâşii portocali să străbată lacul întins.
--E wow!
--Stiu. Nu am mai fost aici de ceva vreme. Aproape am uitat cum arată cabana asta antică.
Se apropie încet de marginea apei, făcându-mi semn să mă aşez lângă el. Mă aşez încet, în acelaşi timp din pădure începând să se audă mici zgomote. Ca şi cum cine ar rupe crenguţe pentru a aţâţa un foc. E destul de ciudat, de obicei e atât de linişte pe aici. La orizont încep să se strângă câţiva nori negri, nu e îngrijorător încă. Putem ajunge acasă înainte să înceapă ploaia. Mai ales că trebuie să ajungem uscaţi. Altfel, bunica o să intre la bănuieli.
***
Locul ăsta e uimitor. Îţi inspiră atâta calm şi linişte. Mă bucur că a avut atâta încredere în mine încât să îmi arate locul. Am observat că şi ea a auzit acel zgomot de crenguţe rupte. M-am făcut că nu am auzit nimic pentru că aşa nici ea nu le-a dat o aşa mare importanţă. Dar ea nu a văzut marea de blană cu ochi portocalii care ne pândeşte din pădure. Sper ca lupul să plece, nu vreau ca Kath să se panicheze, tocmai de asta nu am scos un cuvânt de când m-am aşezat.
Pe lângă santinela care ne urmăreşte o hoardă de nori negri de furtună se îndreaptă către noi. Nici că se putea mai bine. Dacă aş putea să o conving să intrăm în cabană, am fi în siguranţă. Dar chiar nu vreau să o sperii. Totuşi, cu am nici o altă soluţie.
--Nu vrei să intrăm în cabană?
--De ce?
--Doar ascultămă, te rog.
--Nu o să mişc din locaţia asta până nu îmi spui de ce vrei să intrăm în cabană.
--Of, ce încăpăţânată poţi să fi. Ţine minte, tu m-ai determinat să fac asta.
***
Se apropie de mine, la un moment dat se apleacă. De ce ar face asta? În timp ce se ridică, mă prinde de picioare, eu fiind ţinută captivă pe umărul lui. Bravo, Katherine, nici că se putea mai bine. De parcă i-ar fi greu să-mi spună de ce vrea să intre. Bine, poate că sunt puţin prea încăpăţânată, dar....
Gândurile mele sunt întrerupte de o străfulgerare de blană roşcată printre copaci. Oh nu, nu nu nu. Lupii sunt nişte poveşti. Nu ar trebui să fie lupi în pădurea asta. E prea de tot. Stai calmă Kath, stai calmă, imediat o să intrăm în cabană iar eu voi fi din nou pusă pe picioarele mele. Încep să se apropie, Max nu poate să-i vadă pentru că e cu spatele, dar eu îi văd prea bine poate. Sunt doar 2, dar sunt imenşi. Max a ajuns într-un final la uşa cabanei, intră cu grijă, închizând uşa după el şi lasându-mă încet pe podea.
--De ce nu mi-ai spus că ai văzut lupii.
--N-am vrut să te sperii.
--Aww... vreau să spun, acum ce o să facem, cine ştie cât o să stea pe lângă cabană.
--Nu îl putem suna pe Alex?
--Suntem în mijlocul pădurii ar fi un miracol să prindem ceva semnal la telefon pe vreme bună, dar acum vine şi furtuna.
--Ne-a trebuit să plecăm. Nu am putut sta acasă.
--Tu ai vrut să vii.
--Tu m-ai provocat.
--Gata, ar trebui să vedem dacă sunt ceva lemne pe aici, măcar să aprindem un foc în şemineu. E prea frig aici.
--Dacă am şi putea vedea ceva ar fi minunat.
Îmi scot telefonul din geacă, luminând cât de cât încăperea.
--Suntem salvaţi sunt 2 butuci lângă şemineu.
--Bine Einstein dar cu ce îi aprindem.
--Cu asta.
Uitasem că ultima dată am adus o cutie de chibrituri, deşi s-ar putea să nu mai meargă, au trecut aproape 2 ani de atunci. Nu cred că l-am mai văzut pe Max atât de concentrat, poate doar la acel meci de football.
--Gata.
Lumina focului începe să îţi intre în drepturi, luminând mare parte din cabană. La naiba, aici e un pat pentru o singură persoană. Nici că se ptea mai bine. Ca pentru a mă contrazice un bubuit puternic se aude deasupra noastră, ploaia torenţială începând aproape imediat. Ploaia cu siguranţă a gonit lupii, dar în acelaşi timp ne ţine pe noi închişi aici, pentru că nu o să ies în frig şi ploaie pentru nimic în lume.
Au trecut aproape 2 ore de linişte întreruptă doar de tunete. Amândoi am stat în linişte, consumându-ne bateriile la telefon. Din focul puternic ce a fost la început au rămas doar nişte vreascuri plăpânde care numai căldură nu dau.
--Max...
--Ce e?
--Crezi că au plecat?
--Sunt sigur de asta.
Dacă ai şi părea sigur ar fi perfect.
--Haide, Kitty Kath, a trecut de mult ora de culcare.
--Dar tu?
--Nu te îngrijora, nu mie somn.
--Ok.
Aş vrea să pot adormi. Dar nu pot. De obicei ploaia mă face să mă simt somnoroasă, acum parcă zgomotul eimă ţine trează. Şi mie frig. Trebuia să îmi iau o jachetă mai groasă. Poate... nu, nu aş putea... dar....nu Kath...Haide, nu e greu. Trebuie doar să îi spun.
--Max?
--Nu dormi?
--Nu.
--Ce mai e?
--Mi-e frig.
Se ridică încet de lângă foc, îndreptându-se către pat. Se aşează lângă mine, toată căldura ce a mai emanato acel foc minuscul aflândsu-se în interiorul gecii lui. După ce am început să mă încălzesc, somnul a venit aproape pe nesimţite.
marți, 20 noiembrie 2012
Capitolul 8
Capitolul 8
--Bunico, trebuie să te înterb ceva.
--Nu mai am nici o bucată de prăjitură Alex.
--Nu asta. Vroiam să ştiu dacă Anastasia mai locieşte în zonă.
--Păi, tocmai ce s-au reîntors din Europa. Dacă vrei îţi dau adresa să le faci o vizită.
--Dacă vrei tu...
***
Nu credeam că o fată se poate uita atât la televizor. Cred că au trecut peste 5 ore de când ne uităm la Sherlock Holmes. La un moment dat capul i-a căzut pe umărul meu, fiind deja adormită. Nu am făcut nici o mişcare pentru că nu am vrut să o trezezesc şi pentru că filmul era destul de interesant. Dar acum că s-a terminat trebuie să mă ridic. Nu aş vrea să o trezezesc totuşi.
Îmi trec mâna stângă pe sub capul ei, mâna dreaptă trecând pe sub genunchii ei. O iau în braţe îndreptându-mă spre camera ei. Când să încep să urc scările îcepe să se mişte. Nu s-a trezit, doar s-a cuibărit mai bine în braţele mele. Acum, încet şi uşor pe scări. Huh! Sunt 22 de trepte până la etaj unde avem noi camerele. Acum, un alt obstacol, să deschid uşa fără să o mişc prea mult. Noroc cu antrenamentul pe care îl am cu pungile de cumpărături. Nu credeam că o să îmi folosească la ceva. Se pare că tata a avut dreptate.
O aşez încet pe pat, chiar în acel moment un fulger despicând cerul. Un bubuit puternic îl urmează, trezind-o pe Violet care mă strânge mai tare, tragându-mă după ea în pat. Îşi deschide încet ochii, slăbind în acelaşi timp strânsoarea mortală. Nu cred că s-ar fi aşteptat să se trezească cu mine peste ea.
În timp ce fulgerele luminau camera, buzele noastre au format un întreg magnific.
***
--A fost delicios.
--Aşa masă să tot fie.
--Ce ar fi să ne plimbăm puţin, mai avem timp până se întunecă.
--Sigur, mai facem puţină mişcare.
Am început să ne plimbăm aiurea prin oraş. Ne-am mai oprit la un chioşc de hot dog din parc, aşezându-ne confortabil pe o bancă pentru a ne savura hot dogul. În faţa noastră o fetiţă se juca cu un băieţel. Au fugărit ce au fugărit o minge, până la urmă obosind. S-au aşezat pe iarbă în faţa noastră stând faţa în faţă cu noi. Fetiţa a început să se uite cu un mare interes la Chad. Până la urmă şi-a făcut curaj, apropiindu-se de noi.
--Te superi dacă prietenul tău se joacă puţin cu noi?
Awww, e atât de adorabilă. Nu ai cum să o refuzi.
--Nu ai auzit, Chad, fetiţa vrea să te joci puţin cu ea.
--Ba am auzit. Bun, şi ce vrei să ne jucăm.
De ar şti fetele ce se întâmplă acum. Dar mai bine nu. Aşa mă pot bucura de una singură de privelişte. Părul blond al lui Chad este străbătut de săgeţi de foc datorită soarelui. E atât de concentrat la jocul acela că nu îi observă pe părinţii copiilor apropiindu-se.
--Haideţi copii, trebuie să plecăm!
--Bine mamă!
--Mulţumim că te-ai jucat cu ei.
--N-aveţi pentru ce, nu m-am mai jucat şotron de o vreme.
--Credeam că doar fetele şoacă şotron.
--Mai sunt şi excepţii.
Totul s-a întunecat brusc, o ploaie torenţială udându-ne până la piele înainte ca măcar să ajungem la ieşirea din parc. Reuşim să găsim un taxi care ne-a dus în siguranţă la căludură şi haine uscate în mai puţin de 10 minute. Tot drumul am stat în braţele lui Chad, nu am simţit frigul chiar aşa tare. Presimt că ne paşte o răceală groaznică. Intrăm în casă, două voci cunoscute râzând pe săturate în sufragerie.
***
Sper să răspundă ea la uşă. Bunica a spus că e posibil să nu o găsesc acasă, dar meriă încercat. Oricine ar răspunde e bine, atâta timp cât nu e un tip. După aproximativ 2 minute lungi cât o zi de post o fată roşcată îmi deschide uşa.
--Bună, cu ce te pot ajuta?
--Anastasia?
--Da, te ajut cu ceva?
--Mă răneşti, nu mă mai recunoşti, după ce ţi-am torturat codiţele atâââţia ani?
--Alex?!?
--În carne şi oase.
--Mamă!! Nu o să îţi vină să crezi cine a venit în vizită.
--Alexander! De cât timp nu te-am văzut. Intră, nu trebuie să stai în uşă.
E prima dată de mult timp când nu ştiu ce să spun. E cam ciudat. Doamna Sancez ne lasă singuri, ea mergând să pregătească masa.
--Şi, când te-ai întors?
--Acum 3 zile. Tu cum o mai duci, nu am mai auzit de tine din generală.
--Eu sunt de vină că o anumită persoană din încăpere nu răspunde la scrisori?
--Scuzeee, doarcă eram ocupată cu făcutul de noi prieteni. Am tot amânat până am uitat.
--Uhh, unde sunt codiţele alea când ai nevoie de ele?
Următoarea oră a trecut destul de repede, în timp ce noi depânam amintiri. La un moment dat, mama ei ne-a chemat la masă. După ce am mâncat bine, ne-am reântors în sufragerie continuând să povestim. Eram în mijlocul amintirilor când uşa se deschide lăsând frigul ploi şi doi aiuriţi zgribuliţi înăuntru. Doamna Sancez îi ia în primire, nimeni băgându-ne în seamă.
***
Mă plictisesc. De ce nu răspunde nimeni la telefon? Nici cărţile nu mă pot scăpa de plictiseală. Am încercat. Mă simt în stare să mă duc să stau cu Max în sufragerie.
Mă ridic uşor din pat, îndreptându-mă spre sufragerie. Max se juca cu Max, amândoi fiind atât de concentraţi la trânta aia ce era pe podea încât nu m-au observat. Mă ghemuiesc încet pe canapea încă privindu-i. Din bucătărie se aud câteva voci foarte animate. Se pare că grupul de canastă al bunicii se reuneşte în weekenduri acum.
Nu trec 10 minute, căci "băieţi" s-au săturat de joacă. Max (băiatul) se trânteşte pe canapea, neştiind că eu sunt acolo, aterizează cu capul la mine în poală. Se pare că soarta are un simţ al umorului foarte ciudat, deoarece bătrânele din bucătărie se îndreaptă spre sufragerie unde şi-au lăsat hainele. Bunica intră prima, în acelaşi timp Max făcându-se confortabil pe canapea.
--Ce cuplu frumos formaţi voi doi copii.
--Dar...
--Îmi amintesc când făceam şi eu asta cu soţul meu. Au trecut pete 40 de ani de atunci. Oh ce vremuri frumoase.
--Ah, ce dulce e răzbunarea, şopteşte Max cu zâmbetul pe buze.
Deci aşa, vedem noi cine zâmbeşte până la urmă.
--Bunico, trebuie să te înterb ceva.
--Nu mai am nici o bucată de prăjitură Alex.
--Nu asta. Vroiam să ştiu dacă Anastasia mai locieşte în zonă.
--Păi, tocmai ce s-au reîntors din Europa. Dacă vrei îţi dau adresa să le faci o vizită.
--Dacă vrei tu...
***
Nu credeam că o fată se poate uita atât la televizor. Cred că au trecut peste 5 ore de când ne uităm la Sherlock Holmes. La un moment dat capul i-a căzut pe umărul meu, fiind deja adormită. Nu am făcut nici o mişcare pentru că nu am vrut să o trezezesc şi pentru că filmul era destul de interesant. Dar acum că s-a terminat trebuie să mă ridic. Nu aş vrea să o trezezesc totuşi.
Îmi trec mâna stângă pe sub capul ei, mâna dreaptă trecând pe sub genunchii ei. O iau în braţe îndreptându-mă spre camera ei. Când să încep să urc scările îcepe să se mişte. Nu s-a trezit, doar s-a cuibărit mai bine în braţele mele. Acum, încet şi uşor pe scări. Huh! Sunt 22 de trepte până la etaj unde avem noi camerele. Acum, un alt obstacol, să deschid uşa fără să o mişc prea mult. Noroc cu antrenamentul pe care îl am cu pungile de cumpărături. Nu credeam că o să îmi folosească la ceva. Se pare că tata a avut dreptate.
O aşez încet pe pat, chiar în acel moment un fulger despicând cerul. Un bubuit puternic îl urmează, trezind-o pe Violet care mă strânge mai tare, tragându-mă după ea în pat. Îşi deschide încet ochii, slăbind în acelaşi timp strânsoarea mortală. Nu cred că s-ar fi aşteptat să se trezească cu mine peste ea.
În timp ce fulgerele luminau camera, buzele noastre au format un întreg magnific.
***
--A fost delicios.
--Aşa masă să tot fie.
--Ce ar fi să ne plimbăm puţin, mai avem timp până se întunecă.
--Sigur, mai facem puţină mişcare.
Am început să ne plimbăm aiurea prin oraş. Ne-am mai oprit la un chioşc de hot dog din parc, aşezându-ne confortabil pe o bancă pentru a ne savura hot dogul. În faţa noastră o fetiţă se juca cu un băieţel. Au fugărit ce au fugărit o minge, până la urmă obosind. S-au aşezat pe iarbă în faţa noastră stând faţa în faţă cu noi. Fetiţa a început să se uite cu un mare interes la Chad. Până la urmă şi-a făcut curaj, apropiindu-se de noi.
--Te superi dacă prietenul tău se joacă puţin cu noi?
Awww, e atât de adorabilă. Nu ai cum să o refuzi.
--Nu ai auzit, Chad, fetiţa vrea să te joci puţin cu ea.
--Ba am auzit. Bun, şi ce vrei să ne jucăm.
De ar şti fetele ce se întâmplă acum. Dar mai bine nu. Aşa mă pot bucura de una singură de privelişte. Părul blond al lui Chad este străbătut de săgeţi de foc datorită soarelui. E atât de concentrat la jocul acela că nu îi observă pe părinţii copiilor apropiindu-se.
--Haideţi copii, trebuie să plecăm!
--Bine mamă!
--Mulţumim că te-ai jucat cu ei.
--N-aveţi pentru ce, nu m-am mai jucat şotron de o vreme.
--Credeam că doar fetele şoacă şotron.
--Mai sunt şi excepţii.
Totul s-a întunecat brusc, o ploaie torenţială udându-ne până la piele înainte ca măcar să ajungem la ieşirea din parc. Reuşim să găsim un taxi care ne-a dus în siguranţă la căludură şi haine uscate în mai puţin de 10 minute. Tot drumul am stat în braţele lui Chad, nu am simţit frigul chiar aşa tare. Presimt că ne paşte o răceală groaznică. Intrăm în casă, două voci cunoscute râzând pe săturate în sufragerie.
***
Sper să răspundă ea la uşă. Bunica a spus că e posibil să nu o găsesc acasă, dar meriă încercat. Oricine ar răspunde e bine, atâta timp cât nu e un tip. După aproximativ 2 minute lungi cât o zi de post o fată roşcată îmi deschide uşa.
--Bună, cu ce te pot ajuta?
--Anastasia?
--Da, te ajut cu ceva?
--Mă răneşti, nu mă mai recunoşti, după ce ţi-am torturat codiţele atâââţia ani?
--Alex?!?
--În carne şi oase.
--Mamă!! Nu o să îţi vină să crezi cine a venit în vizită.
--Alexander! De cât timp nu te-am văzut. Intră, nu trebuie să stai în uşă.
E prima dată de mult timp când nu ştiu ce să spun. E cam ciudat. Doamna Sancez ne lasă singuri, ea mergând să pregătească masa.
--Şi, când te-ai întors?
--Acum 3 zile. Tu cum o mai duci, nu am mai auzit de tine din generală.
--Eu sunt de vină că o anumită persoană din încăpere nu răspunde la scrisori?
--Scuzeee, doarcă eram ocupată cu făcutul de noi prieteni. Am tot amânat până am uitat.
--Uhh, unde sunt codiţele alea când ai nevoie de ele?
Următoarea oră a trecut destul de repede, în timp ce noi depânam amintiri. La un moment dat, mama ei ne-a chemat la masă. După ce am mâncat bine, ne-am reântors în sufragerie continuând să povestim. Eram în mijlocul amintirilor când uşa se deschide lăsând frigul ploi şi doi aiuriţi zgribuliţi înăuntru. Doamna Sancez îi ia în primire, nimeni băgându-ne în seamă.
***
Mă plictisesc. De ce nu răspunde nimeni la telefon? Nici cărţile nu mă pot scăpa de plictiseală. Am încercat. Mă simt în stare să mă duc să stau cu Max în sufragerie.
Mă ridic uşor din pat, îndreptându-mă spre sufragerie. Max se juca cu Max, amândoi fiind atât de concentraţi la trânta aia ce era pe podea încât nu m-au observat. Mă ghemuiesc încet pe canapea încă privindu-i. Din bucătărie se aud câteva voci foarte animate. Se pare că grupul de canastă al bunicii se reuneşte în weekenduri acum.
Nu trec 10 minute, căci "băieţi" s-au săturat de joacă. Max (băiatul) se trânteşte pe canapea, neştiind că eu sunt acolo, aterizează cu capul la mine în poală. Se pare că soarta are un simţ al umorului foarte ciudat, deoarece bătrânele din bucătărie se îndreaptă spre sufragerie unde şi-au lăsat hainele. Bunica intră prima, în acelaşi timp Max făcându-se confortabil pe canapea.
--Ce cuplu frumos formaţi voi doi copii.
--Dar...
--Îmi amintesc când făceam şi eu asta cu soţul meu. Au trecut pete 40 de ani de atunci. Oh ce vremuri frumoase.
--Ah, ce dulce e răzbunarea, şopteşte Max cu zâmbetul pe buze.
Deci aşa, vedem noi cine zâmbeşte până la urmă.
miercuri, 14 noiembrie 2012
Capitolul 7
Capitolul 7
--Nu mă aşteptam să te prind holbându-te la mine.
--Stai liniştit că nu o voi face din nou. Apropo, trebuie să mergem la masă.
--De asta te-ai trezit?
--Nu dormeai? Şi da, de asta m-am trezit, m-a strigat bunica.
--Ok, hai să mâncăm.
Nu pot să cred că m-a prins. Puteam să jur că o să facă mişto, dar mi-am asumat riscul. Sper că nu o să scrie despre asta în jurnalul ăla. Ceea ce îmi aduce aminte, trebuie să o sun pe V. O să râdă cu lacrimi când o să îi spun de faza cu Max şi câinele. Mă voi asigurat personal că şi Josh va afla de asta. Trebuie să mă răzbun cumva pentru mai devreme. Iar Josh mă va ajuta fără să îmi ceară nimic în schimb.
***
O să moară. Dacă mai atinge un singur lucru din camera asta Josh o va păţi. Nici măcar pe Kath nu o lasă să umble de nebună prin lucrurile mele în cea mai mare parte a timpului, dar el deja a întrecut măsura.
--Ai o cameră foarte drăguţă.
--Mersi, dar te rog, nu mai atinge nimic. Mă enervează chestia asta.
--La naiba, am prins una cu pitici pe creier. Ar trebui să notez asta. Aşa a spus proful parcă să notez fiecare gest sau reacţie pe care o ai la acţiunile mele.
--Wow, nu ştiam că ai un vocabular atâât de dezvoltat.
--Eh, asta se întâmplă dacă te uiţi la filmele cu Sherlock Holmes.
--Îţi place Sherlock Holmes. Am fiecare film şi carte din serie.
--Am o idee.
--Ascult.
--Ce ar fi să facem un maraton de filme, şi aşa e vineri.
--Adevăr grăieşti, haidem să cumpărăm popcorn.
Cine ar fi crezut că mie o să îmi placă de Josh? Eh, poate Kath s-ar fi gândit la asta. Oooo Doamne! I-am promis că o sun. S-a zis cu mine, doar dacă a uitat.
Nici nu apuc bine să-mi termin gândurile căci telefonul meu începe să sune. Apelantul: Katherine.
--Alo.
--Violet, nici nu o să îţi vină să crezi ce am să îţi spun. Adică, nici eu nu cred una ca asta, dar mă rog, e posibil să se întâmple, dar eu nu îl suport. Nu ar trebui să fac asta. Dar am făcut-o....
--MAI RESPIRĂ FEMEIE!!
--Huh! Gata, m-am calmat.
--Acum mai rar. Începe cu începutul.
--Sunt la bunica, după cum şti. Mai devreme m-am dus în curte să mă joc cu Max.
--Wow, wow, wow, să te joci cu Max?!?
--Max câinele, şti ăla pe care i l-am dus bunicii acum vreo 3 ani.
--Hahaha. Josh vino să auzi asta. Bunica lui Kate are un câine pe care îl cheamă Max.
--Nu creeeed. Abia aştept să mă întâlnesc cu el.
--Aloooo, revenind la problemă. Îmi adusesem şi o pătură cu mine, dar, înter timp am adormit, şi ce să crezi, adevăratul Max şi-a făcut apariţia şi s-a pus lângă mine.
--Aşa, mai departe.
--Cred că a adormit şi el, oricum, cert e că pe mine m-a trezit ţipătul bunicii, m-am idicat în şezut dar am rămas blocată al figura adormită a lui Max era atâât de dulce. Mă rog, asta până şi-a deschis ochii.
--Vrei să spui că... îl placi pe Max?
--Ew, bine, poate puţin, aduţi aminte că el m-a sprijint după ce m-am despărţit de Marcus.
--Da, dar atunci nu îl cunoşteai.
--Întocmai. Sunt în ceaţă. Ajută-măăăă.
--Hmm, lasă-mă să-mi dau seama ce se întâmplă şi te sun eu.
--Ok.
***
Dacă m-ar vedea bunica lui Kath că ascult pe la uşi, m-ar distruge. Din câte am observat e o doamnă drăguţă de modă veche. Dar ceva îmi spune că de la ea au moştenit Kath şi Alex minţile astea diabolice. Aşa că nu pot să mă pronunţ. De un lucru totuşi sunt sigur. E o bucătăreasă extraordinară. Din moment ce nu a mai rămas nici măcar o bucată de prăjitură în tavă. Dacă stau bine să mă gândesc, stomacul lui Alex e enorm aşa că nu e de mirare.
Şi dacă, prin absurd, m-ar găsi, am un motiv destul de bun. Kath vorbeşte despre mine. Deci, mă interesează. Nu că aş fi înţeles ceva din turuiala aia oricum.
--Jake!
--Da!
--Vino, să-ţi arăt împrejurimile.
--Vin acum!
***
--Mamă, el e Chad, va sta aici luna asta pentru un proiect la pshihologie.
--Bine, draga mea, îmi pare bine să te cunosc Chad. Scuzaţi-mă acum, cred că mă sună Doamna Jhonson, i-am promis că îi dau o reţetă de prăjituri.
--Ok, noi mergem sus. Crede-mă, nu vrei să stai pe aici când mama vorbeşte la telefon cu Doamna Jhonson.
--Se referă cumva la Jhonson ca şi la Katherine Jhonson?
--Da, e bunica ei.
--Înţeleg. Deci, Miranda, unde e camera mea?
--Chiar aici. Eu te las să despachetezi, dacă ai nevoie de mine, camera mea e ultima de la capătul holului.
--Am înţeles.
E o cameră drăguţă. Seamănă puţin cu a mea la dimensiuni, deci nu voi avea probleme cu spaţiul. Încep să despachetez, punând hainele în şifonier. Din când în când se mai aude vocea Doamnei Sancez de la parter, dar nu mă deranează. La ce face sor’mea când vorbeşte la telefon, asta e apă de ploaie.
Mă opresc din contemplatul şifonierului, îndreptându-mă spre camera Mirandei.
--Hey, mă întrebam dacă nu vrei să ieşim în oraş să mâncăm, fac cinste.
--Ce-ţi veni?
--Am impresia că mama ta nu o să termine cu vorbitul la telefon.
--Aici ai dreptate. Hai să mergem.
--De acord.
--Nu mă aşteptam să te prind holbându-te la mine.
--Stai liniştit că nu o voi face din nou. Apropo, trebuie să mergem la masă.
--De asta te-ai trezit?
--Nu dormeai? Şi da, de asta m-am trezit, m-a strigat bunica.
--Ok, hai să mâncăm.
Nu pot să cred că m-a prins. Puteam să jur că o să facă mişto, dar mi-am asumat riscul. Sper că nu o să scrie despre asta în jurnalul ăla. Ceea ce îmi aduce aminte, trebuie să o sun pe V. O să râdă cu lacrimi când o să îi spun de faza cu Max şi câinele. Mă voi asigurat personal că şi Josh va afla de asta. Trebuie să mă răzbun cumva pentru mai devreme. Iar Josh mă va ajuta fără să îmi ceară nimic în schimb.
***
O să moară. Dacă mai atinge un singur lucru din camera asta Josh o va păţi. Nici măcar pe Kath nu o lasă să umble de nebună prin lucrurile mele în cea mai mare parte a timpului, dar el deja a întrecut măsura.
--Ai o cameră foarte drăguţă.
--Mersi, dar te rog, nu mai atinge nimic. Mă enervează chestia asta.
--La naiba, am prins una cu pitici pe creier. Ar trebui să notez asta. Aşa a spus proful parcă să notez fiecare gest sau reacţie pe care o ai la acţiunile mele.
--Wow, nu ştiam că ai un vocabular atâât de dezvoltat.
--Eh, asta se întâmplă dacă te uiţi la filmele cu Sherlock Holmes.
--Îţi place Sherlock Holmes. Am fiecare film şi carte din serie.
--Am o idee.
--Ascult.
--Ce ar fi să facem un maraton de filme, şi aşa e vineri.
--Adevăr grăieşti, haidem să cumpărăm popcorn.
Cine ar fi crezut că mie o să îmi placă de Josh? Eh, poate Kath s-ar fi gândit la asta. Oooo Doamne! I-am promis că o sun. S-a zis cu mine, doar dacă a uitat.
Nici nu apuc bine să-mi termin gândurile căci telefonul meu începe să sune. Apelantul: Katherine.
--Alo.
--Violet, nici nu o să îţi vină să crezi ce am să îţi spun. Adică, nici eu nu cred una ca asta, dar mă rog, e posibil să se întâmple, dar eu nu îl suport. Nu ar trebui să fac asta. Dar am făcut-o....
--MAI RESPIRĂ FEMEIE!!
--Huh! Gata, m-am calmat.
--Acum mai rar. Începe cu începutul.
--Sunt la bunica, după cum şti. Mai devreme m-am dus în curte să mă joc cu Max.
--Wow, wow, wow, să te joci cu Max?!?
--Max câinele, şti ăla pe care i l-am dus bunicii acum vreo 3 ani.
--Hahaha. Josh vino să auzi asta. Bunica lui Kate are un câine pe care îl cheamă Max.
--Nu creeeed. Abia aştept să mă întâlnesc cu el.
--Aloooo, revenind la problemă. Îmi adusesem şi o pătură cu mine, dar, înter timp am adormit, şi ce să crezi, adevăratul Max şi-a făcut apariţia şi s-a pus lângă mine.
--Aşa, mai departe.
--Cred că a adormit şi el, oricum, cert e că pe mine m-a trezit ţipătul bunicii, m-am idicat în şezut dar am rămas blocată al figura adormită a lui Max era atâât de dulce. Mă rog, asta până şi-a deschis ochii.
--Vrei să spui că... îl placi pe Max?
--Ew, bine, poate puţin, aduţi aminte că el m-a sprijint după ce m-am despărţit de Marcus.
--Da, dar atunci nu îl cunoşteai.
--Întocmai. Sunt în ceaţă. Ajută-măăăă.
--Hmm, lasă-mă să-mi dau seama ce se întâmplă şi te sun eu.
--Ok.
***
Dacă m-ar vedea bunica lui Kath că ascult pe la uşi, m-ar distruge. Din câte am observat e o doamnă drăguţă de modă veche. Dar ceva îmi spune că de la ea au moştenit Kath şi Alex minţile astea diabolice. Aşa că nu pot să mă pronunţ. De un lucru totuşi sunt sigur. E o bucătăreasă extraordinară. Din moment ce nu a mai rămas nici măcar o bucată de prăjitură în tavă. Dacă stau bine să mă gândesc, stomacul lui Alex e enorm aşa că nu e de mirare.
Şi dacă, prin absurd, m-ar găsi, am un motiv destul de bun. Kath vorbeşte despre mine. Deci, mă interesează. Nu că aş fi înţeles ceva din turuiala aia oricum.
--Jake!
--Da!
--Vino, să-ţi arăt împrejurimile.
--Vin acum!
***
--Mamă, el e Chad, va sta aici luna asta pentru un proiect la pshihologie.
--Bine, draga mea, îmi pare bine să te cunosc Chad. Scuzaţi-mă acum, cred că mă sună Doamna Jhonson, i-am promis că îi dau o reţetă de prăjituri.
--Ok, noi mergem sus. Crede-mă, nu vrei să stai pe aici când mama vorbeşte la telefon cu Doamna Jhonson.
--Se referă cumva la Jhonson ca şi la Katherine Jhonson?
--Da, e bunica ei.
--Înţeleg. Deci, Miranda, unde e camera mea?
--Chiar aici. Eu te las să despachetezi, dacă ai nevoie de mine, camera mea e ultima de la capătul holului.
--Am înţeles.
E o cameră drăguţă. Seamănă puţin cu a mea la dimensiuni, deci nu voi avea probleme cu spaţiul. Încep să despachetez, punând hainele în şifonier. Din când în când se mai aude vocea Doamnei Sancez de la parter, dar nu mă deranează. La ce face sor’mea când vorbeşte la telefon, asta e apă de ploaie.
Mă opresc din contemplatul şifonierului, îndreptându-mă spre camera Mirandei.
--Hey, mă întrebam dacă nu vrei să ieşim în oraş să mâncăm, fac cinste.
--Ce-ţi veni?
--Am impresia că mama ta nu o să termine cu vorbitul la telefon.
--Aici ai dreptate. Hai să mergem.
--De acord.
luni, 12 noiembrie 2012
Concurs
Heya, cred ca v-am innebunit cu concursurile de ceva vreme. Dar, poate pana la urma da norocu peste mine cum s-ar spune. Ca de obicei, concursul este pe Mythical Books si il gasiti aici:http://mythicalbooks.blogspot.ro/2012/11/concurs-noiembrie-3.html
luni, 29 octombrie 2012
Capitolul 6
Capitolul 6
În fiecare zi vine atât de târziu piticania de sormea? Dacă nu ar avea telefonul pe silenţios, i-aş putea spune să vină mai repede. Dar nu se poate. Uhhh, tocmai vinerea are cele mai multe ore. Bine măcar că mai am de mâncare şi am ce vedea la T.V.
*Între timp*
--Hai o dată, nici mie nu îmi ia atâta să împachetez un geamantan.
--Doar aşteaptă.
--Aştept de jumătate de oră.
--Mai aşteaptă 5 minute. Nu găsesc o jachetă.
--Una neagră, de piele. Gen motociclist?
--Dap.
--E pe canapea în sufragerie.
--Bine, hai să mergem.
***
Am auzit două maşini oprind în faţa casei. E ciudat. De ce ar oprii două maşini? O să aflu în maxim 5 minute. Nu ştiu de ce mă strofoc. Într-adevăr. Peste câteva minute se aude uşa, vocea surorii mele auzindu-se din hol:
--Am ajuuuns!
--Dute şi împachetează-ţi câteva haine.
--Unde mergem?
--La bunica.
--O să avem un musafir. Stai ce? B...BUNICA?!?
--Da, bunica, şi ce musafir?
--Hey.
Mă uit întrebător de la sormea la bagajul lui Max şi înapoi.
--Proiect la psihologie. Nu întreba.
--Nu întreb. Dute doar şi împachetează.
--Ok.
***
Pot să spun că nu mă aşteptam să petrec un weekend la bunica. Am o vagă impresie că părinţii mei au plecat din nou într-o mini lună de miere de-a lor. Concluzie: ne-au trimis la bunica pentru că nu atâââta încredere în noi încât să ne lase singuri acasă. Mă dezamăgesc. Ştiu că Alex e ca un copil mic, dar să mă trimită şi pe mine? Mai ales că îl am şi pe Max în grijă. O să fie un weekend de groază.
Termin de împachetat, îndreptându-mă spre sufragerie, unde cei doi crai de la răsărit vegetează pe canapea. Cei mai mari leneşi sunt la mine în casă. Bine, şi eu mă număr printre ei, dar asta e altă problemă. Mă apropii de ei încet, cu evidenta intenţie de a le striga în urechi să se ridice. Când mă trezesc cu o pernă în faţă.
--Biine. Care a fost ăla?
--El! spun ei la unison, arătând unul spre celălalt întocmai ca şi cei mai mici de 8 ani.
--Am înţeles. Tot ce vă spun e că eu am cheile de la dulapul cu dulciuri.
--Ţie ţi le-a dat. Nu creed una ca asta. Tu mănânci mai multe dulciuri decât mine şi Max la un loc.
--Nu prea cred. Oricum, parcă trebuia să ajungem la bunica.
--Mda, pot să conduc eu?
--Sigur.
*peste o oră şi jumătate*
Mi-a amorţit fundul. Şi faţa. Dacă m-ar fi lăsat Max să stau în pe bancheta din spate n-aş mai avea nimic. Uff băieţii ăştia. Aş putea crede că asta i-a fost răzbunarea, dar nu cred eu că mă lasă să scap atât de uşor. Din curtea bunicii se aude un lătrat vesel şi nerăbdător, dacă mi-aş aduce aminte cum îl cheamă pe câinele ăla. Haide, Kath, gândeşte, ştiu că e ceva simplu. Dar e atât de simplu încât l-am uitat.
Între timp, băieţii erau ocupaţi cu descărcatul bagajelor.
--Maax! Cară-ţi singur bagajele.
Asta era. Max. Mă uit înspre cei doi, bufnindu-mă instantaneu râsul.
--Tu ce ai mai păţit piticanie?
--Mi-am adus aminte cum îl cheamă pe câinele bunicii.
--Îl cheamă Max, ce e aşa de amuzant.
--Haide, Alex procesează, gândeşte.
Ca răspuns bufneşte şi el în râs, dar îşi revine repede, din spirit frăţesc faţă de musafirul nostru.
--Sper că o să te înţelegi bine cu Max, Max.
--Gata! Cât suntem aici o să îmi spuneţi Jake.
--Deci, Jake, haide să ţi-o prezentăm pe bunica noastră.
--Haide, sunt sigur că are pregătite nişte bunătăţi. Mmmm.
***
Cum să îţi numeşti câinele Max? E prea ciudat acum că mă gândesc la asta. Un lucru e sigur totuşi, Kath nu o să mă lase să trăiesc cu asta niciodată. Alex o să uite, dar piticania malefică nu o să o facă. Trebuie doar să am grijă să nu îi spună nimic lui Violet. Pentru că aşa o să afle şi Josh. Of! Of, greu cu legăturile astea. Hmm, noi nu suntem chiar într-un mijloc de pădure aici, deci avem semnal la telefon mai tot timpul. O vai.
Mă îndrept spre curte, deja având-o în vizor pe Kath care culmea, stătea pe o pătură la soare, dormind. Oftez uşurat. Am fost foarte aproape. Desi, exista posibilitatea ca (,) Kath s[ fii vorbit deja cu Violet. Mă apropii încet, Max apărând din spatele meu şi aşezându-se la mine în braţe. Perfect, acum nu o să mă mai pot ridica de aici nici dacă aş vrea. Oi fi eu jucător de football dar un câine e un câine mai ales unul ciobănesc care are o greutate destul de mare. Gândindu-mă la fata ce doarme lângă mine, am aţipit şi eu.
***
--Alexander Marcus Jhonson ia-ţi mâinile din bolul cu cremă.
--Dar bunicoo.
--Nici un dar. Până termin eu prăjitura şi scot fursecurile din cuptor dute şi cheamăi şi pe cei doi în bucătărie.
--Nu poţi să o trezeşti tu pe Kate?
--Doarme?!?
--Aham, şi Ma...Jake la fel.
--Mă ocup imediat.
Am fost atât de aproape să-l dau de gol. Bine că mi-am adus aminte. Încep să mă uit aiurea prin cameră, privirile mele căzând pe un tablou ce înfăţişa toată proprietate bunicii, a fost ziua mea când a fost făcută acea poză, deci e plin de copii. O fetiţă îmi captează privirile. E destul de micuţă, având părul des şi roşcat împletit în două codiţe simpatice. Mă întreb dacă Anastasia şi sora ei mai mică mai locuiesc aici. Nu le-am mai văzut de un car de ani. Trebuie să o întreb pe bunica. Ea ştie tot ce mişcă pe aici.
Gândurile mele au fost întrerupte de un ţipăt.
***
--KATHERINE!
--Hmm.. da, ce e? Lasă-mă să dorm femeie!
Ignor ţipătul bunicii, cuibărindu-mă la loc în culcuşul meu. Stop! Stop cadru. Eu am adus doar o pătură afară. Nu şi o pernă. Nu una atât de mare oricum. Hmm... bunica nu foloseşte balsamul ăsta când spală haine şi cearceafuri ce ce înseamnă...
Te rog să fie în imaginaţia mea. Să fie un vis. Te rog. Îmi ridic încet privirea, dând de un Max adormit (mă refer la Max băiatul, celălalt Max fugăreşte o veveriţă). Aww e aşa de scump. Nu pare atât de malefic atunci când doarme. Ba dimpotrivă arată ca un mic îngeraş.
Mă ridic în genunchi, încă contemplându-l, brusc ochii lui se deschid, învăluindu-mă în acea privire întunecată pe care o ador...
În fiecare zi vine atât de târziu piticania de sormea? Dacă nu ar avea telefonul pe silenţios, i-aş putea spune să vină mai repede. Dar nu se poate. Uhhh, tocmai vinerea are cele mai multe ore. Bine măcar că mai am de mâncare şi am ce vedea la T.V.
*Între timp*
--Hai o dată, nici mie nu îmi ia atâta să împachetez un geamantan.
--Doar aşteaptă.
--Aştept de jumătate de oră.
--Mai aşteaptă 5 minute. Nu găsesc o jachetă.
--Una neagră, de piele. Gen motociclist?
--Dap.
--E pe canapea în sufragerie.
--Bine, hai să mergem.
***
Am auzit două maşini oprind în faţa casei. E ciudat. De ce ar oprii două maşini? O să aflu în maxim 5 minute. Nu ştiu de ce mă strofoc. Într-adevăr. Peste câteva minute se aude uşa, vocea surorii mele auzindu-se din hol:
--Am ajuuuns!
--Dute şi împachetează-ţi câteva haine.
--Unde mergem?
--La bunica.
--O să avem un musafir. Stai ce? B...BUNICA?!?
--Da, bunica, şi ce musafir?
--Hey.
Mă uit întrebător de la sormea la bagajul lui Max şi înapoi.
--Proiect la psihologie. Nu întreba.
--Nu întreb. Dute doar şi împachetează.
--Ok.
***
Pot să spun că nu mă aşteptam să petrec un weekend la bunica. Am o vagă impresie că părinţii mei au plecat din nou într-o mini lună de miere de-a lor. Concluzie: ne-au trimis la bunica pentru că nu atâââta încredere în noi încât să ne lase singuri acasă. Mă dezamăgesc. Ştiu că Alex e ca un copil mic, dar să mă trimită şi pe mine? Mai ales că îl am şi pe Max în grijă. O să fie un weekend de groază.
Termin de împachetat, îndreptându-mă spre sufragerie, unde cei doi crai de la răsărit vegetează pe canapea. Cei mai mari leneşi sunt la mine în casă. Bine, şi eu mă număr printre ei, dar asta e altă problemă. Mă apropii de ei încet, cu evidenta intenţie de a le striga în urechi să se ridice. Când mă trezesc cu o pernă în faţă.
--Biine. Care a fost ăla?
--El! spun ei la unison, arătând unul spre celălalt întocmai ca şi cei mai mici de 8 ani.
--Am înţeles. Tot ce vă spun e că eu am cheile de la dulapul cu dulciuri.
--Ţie ţi le-a dat. Nu creed una ca asta. Tu mănânci mai multe dulciuri decât mine şi Max la un loc.
--Nu prea cred. Oricum, parcă trebuia să ajungem la bunica.
--Mda, pot să conduc eu?
--Sigur.
*peste o oră şi jumătate*
Mi-a amorţit fundul. Şi faţa. Dacă m-ar fi lăsat Max să stau în pe bancheta din spate n-aş mai avea nimic. Uff băieţii ăştia. Aş putea crede că asta i-a fost răzbunarea, dar nu cred eu că mă lasă să scap atât de uşor. Din curtea bunicii se aude un lătrat vesel şi nerăbdător, dacă mi-aş aduce aminte cum îl cheamă pe câinele ăla. Haide, Kath, gândeşte, ştiu că e ceva simplu. Dar e atât de simplu încât l-am uitat.
Între timp, băieţii erau ocupaţi cu descărcatul bagajelor.
--Maax! Cară-ţi singur bagajele.
Asta era. Max. Mă uit înspre cei doi, bufnindu-mă instantaneu râsul.
--Tu ce ai mai păţit piticanie?
--Mi-am adus aminte cum îl cheamă pe câinele bunicii.
--Îl cheamă Max, ce e aşa de amuzant.
--Haide, Alex procesează, gândeşte.
Ca răspuns bufneşte şi el în râs, dar îşi revine repede, din spirit frăţesc faţă de musafirul nostru.
--Sper că o să te înţelegi bine cu Max, Max.
--Gata! Cât suntem aici o să îmi spuneţi Jake.
--Deci, Jake, haide să ţi-o prezentăm pe bunica noastră.
--Haide, sunt sigur că are pregătite nişte bunătăţi. Mmmm.
***
Cum să îţi numeşti câinele Max? E prea ciudat acum că mă gândesc la asta. Un lucru e sigur totuşi, Kath nu o să mă lase să trăiesc cu asta niciodată. Alex o să uite, dar piticania malefică nu o să o facă. Trebuie doar să am grijă să nu îi spună nimic lui Violet. Pentru că aşa o să afle şi Josh. Of! Of, greu cu legăturile astea. Hmm, noi nu suntem chiar într-un mijloc de pădure aici, deci avem semnal la telefon mai tot timpul. O vai.
Mă îndrept spre curte, deja având-o în vizor pe Kath care culmea, stătea pe o pătură la soare, dormind. Oftez uşurat. Am fost foarte aproape. Desi, exista posibilitatea ca (,) Kath s[ fii vorbit deja cu Violet. Mă apropii încet, Max apărând din spatele meu şi aşezându-se la mine în braţe. Perfect, acum nu o să mă mai pot ridica de aici nici dacă aş vrea. Oi fi eu jucător de football dar un câine e un câine mai ales unul ciobănesc care are o greutate destul de mare. Gândindu-mă la fata ce doarme lângă mine, am aţipit şi eu.
***
--Alexander Marcus Jhonson ia-ţi mâinile din bolul cu cremă.
--Dar bunicoo.
--Nici un dar. Până termin eu prăjitura şi scot fursecurile din cuptor dute şi cheamăi şi pe cei doi în bucătărie.
--Nu poţi să o trezeşti tu pe Kate?
--Doarme?!?
--Aham, şi Ma...Jake la fel.
--Mă ocup imediat.
Am fost atât de aproape să-l dau de gol. Bine că mi-am adus aminte. Încep să mă uit aiurea prin cameră, privirile mele căzând pe un tablou ce înfăţişa toată proprietate bunicii, a fost ziua mea când a fost făcută acea poză, deci e plin de copii. O fetiţă îmi captează privirile. E destul de micuţă, având părul des şi roşcat împletit în două codiţe simpatice. Mă întreb dacă Anastasia şi sora ei mai mică mai locuiesc aici. Nu le-am mai văzut de un car de ani. Trebuie să o întreb pe bunica. Ea ştie tot ce mişcă pe aici.
Gândurile mele au fost întrerupte de un ţipăt.
***
--KATHERINE!
--Hmm.. da, ce e? Lasă-mă să dorm femeie!
Ignor ţipătul bunicii, cuibărindu-mă la loc în culcuşul meu. Stop! Stop cadru. Eu am adus doar o pătură afară. Nu şi o pernă. Nu una atât de mare oricum. Hmm... bunica nu foloseşte balsamul ăsta când spală haine şi cearceafuri ce ce înseamnă...
Te rog să fie în imaginaţia mea. Să fie un vis. Te rog. Îmi ridic încet privirea, dând de un Max adormit (mă refer la Max băiatul, celălalt Max fugăreşte o veveriţă). Aww e aşa de scump. Nu pare atât de malefic atunci când doarme. Ba dimpotrivă arată ca un mic îngeraş.
Mă ridic în genunchi, încă contemplându-l, brusc ochii lui se deschid, învăluindu-mă în acea privire întunecată pe care o ador...
luni, 22 octombrie 2012
duminică, 21 octombrie 2012
Capitolul 5
Capitolul 5
--Trezeştete somnoroaso!
--Haide, V. încă cinci minute. V? Ce cauţi tu aici?
--Vroiam să îţi spun că o să întârzii din nou dacă mai dormi mult.
--E vineri nu?
--Aham. Hai, repejor repejor, ai hainele pregătite în baie dute şi pregăteştete. Să nu care cumva să îţi ia mai mult de 10 minute.
--Biiine.
Mă ridic cu greutate din pat, următoarea me ţintă fiind evident baia. Peste fix 10 minute am ieşit din baie, luându-mi geanta şi cheile de la maşină. Trec prin bucătărie pentru a-mi lua un măr, Violet era deja acolo, vorbind cu mama.
--Deci, mai plecăm azi?
--Sigur.
--Pa mamă!
--Să aveţi grijă de voi!
Ne urcăm în maşina mea, demarând în viteză. Cu toate eforturile noastre, am ajuns în curtea şcolii exact când s-a sunat de intrare. Ne-am grăbit să ajungem la dulapuri, mergând amândouă spre clasa Doamnei Directoare, ea ne predă psihologia. Din fericire, am ajuns puţin mai repede decât ea, amândouă putând să ne tragem sufletul puţin.
Peste nici 5 minute de la intrarea nostră în clasă, îşi face apariţia un profesor nou. Ciudat, Doamnei Directoare nu i s-a întâmplat nimic atât de grav încât să trimită un suplinitor. Din pur noroc probabil, îl am în vizor pe Max, care se uită ca trăznit la tipul de la catedră. Care apropo, nu arată deloc rău. Are în jur de 29-32 de ani. Şaten, ochi negri şi e atât de sigur pe el.
--Mă scuzaţi, dar cine sunteţi dumneavoastră?
Toată clasa îşi îndreaptă privirea către mine, ca şi cum aş fi comis o crimă doar pentru că l-am deranjat. Ce? Trebuie să aflăm la urma urmei, şi dacă ei sunt prea molâi să întrebe, treaba lor.
--Tu ar trebui să fi Katherine Jhonson. Am auzit destule despre tine şi despre prietena ta în cancelarie. Şi ştiu să casc ochii pentru a observa că unul din elevii mei mai are puţin şi sare pe tine. N-am dreptate McLane?
Când a spus asta şi eu şi Max ne-am înroşit puternic. Nu credeam că schimbul de replici de ieri a fost chiar atât de sesizabil. Nici nu ştiam că el e profesor, adică, da l-am observat şi ieri pe hol dar am crezut că e un coleg de la şcoala gazdă.
--Pe aproape, domnule antrenor.
Drăguţ, i-a revenit tupeul şi odată cu el culoare normală la faţă.
--Deci, numele meu e Samuel Lookwood, şi voi fi profesorul vostru de pshihologie de aici înainte. Priceput?
--Da domnule profesor.
--Perfect. Acum, o să facem mici schimbări. Nu vreau ca cei mai buni prieteni (aici s-a uitat la bancile din primul rând) să stea împreună. Deci, McLane, Jhonson mutaţi-vă în banca din dreptul catedrei. Mason treci lângă sora ta. Şi tu Joshua o să stai de unul singur. Nu am destulă încredere în tine încât să îţi dau un coleg de bancă.
Pentru următoarele 2-3 minute a fost ceva gălăgie în clasă, cât noi ne-am mutat şi profesorul a continuat să facă schimbări. Chiar când liniştea a începu să îţi facă simţită prezenţa, uşa s-a deschis brusc. O fată roşcată, destul de scundă făcându-şi apariţia în prag. Profesorul a dat să spună ceva, ea în schimb a ridicat palma dreaptă oprindu-l doar pentru a putea să îţi tragă sufletul. Nici nu vreau să ştiu cât a alergat, la cum răsuflă pot să pariez că destul de mult.
--Şi tu cine se presupune că eşti?
--Miranda Sancez, sunt nouă în oraş.
--Bine, să nu care cumva să mai întârzii la ora mea. Azi se acceptă, dar să nu îţi iei lumea în cap.
--Am înţeles domnule profesor.
--Acum treci lângă Joshua.
--Da, domnule.
--Bun, lecţia de azi constă defapt într-un proiect care o să înceapă azi şi se desfăşura pentru următoarele două luni.
--Şi cam ce ar vrea să fie proiectul ăsta?
--Un proiect de auatocunoaştere ca să spun aşa. Un coleg sau colegă o să stea la voi o lună, cei examinaţi urmând să stea la partenerii de studiu următoarea lună.
--Ce vreţi să spuneţi prin examinaţi?
--Vreau să spun că o să noteze şi cel mai mic gest pe care o să îl faceţi, la sfârşitul celor două luni veţi face schimb de Jurnale şi veţi observa cum arătaţi voi dintr-o altă perspectivă decât a voastră.
--O să ne alegeţi într-o ordine anume?
--Nu. După câte văd, sunt atâtea fete în clasă cât şi băieţi, deci fetelor, vă veţi trage la sorţi coechipierii.
După ce şi-a terminat discursul a scos o foaie de hârtie pe care a făcut-o bucăţi, urmând ca pe acele bucăţi să treacă şi numele fiecărui băiat din clasă. După ce a terminat de scris, a luat şapca de pe capul lui Josh, punând toate biletele în ea. A început cu Miranda, care a băgat mâna în acea şapcă cu puţină teamă spun eu. După ce a citit numele de pe bilet l-a spus cu voce tare: Chad William Mason. Au urmat multe altele, fiecare băiat primindu-şi partenerele. A ajuns într-un final la rândul de lângă geam, începând cu V. A închis ochii imediat ce mâna a atins interiorul şepcii. A scos încep bileţelul,citindu-l de câteva ori înainte să-l spună cu voce tare: Joshua Frederic Bronde.
Într-un final a venit rândul meu. Am amesctecat încet ultimele 3 bileţele rămase. Te roooog să nu pice Max, te rooog. Scot un bileţel, citindu-l cu voce tare: Maximilian Jacob McLane.
--Te cheamă şi Jacob?
--Dap.
--Acum că v-aţi ales partenerii, sunteţi liberi, ora s-a terminat. Înainte să ieşiţi din clasă, veniţi să vă dau jurnalele în care o să vă notaţi toate observaţiile.
Următoarele trei ore au trecut relativ repede, mintea mea fiind în cu totul altă parte. Acum urmează calvarul. Cantina. Să merg acolo, ştiin că toată şcoala a aflat că am un proiect de două luni cu deja mult prea râvnitul Max. Nu îmi fac prea multe griji, doar că sclifositele şcolii s-au dublat. V e deja la masa noastră, vorbind cu Miranda. Se pare că se înţeleg destul de bine. Dacă a avut tupeul să îl facă să tacă pe proful de psihologie, e clar una de a noastră. Îmi iau un hamburger, şi o sticlă de apă, îndreptându-mă spre masă.
***
Pot să spun că îl iubesc pe antrenor, deşi nu îmi place cum se uită toate fetele după el. Acum, cărui băiat i-ar plăcea? Oricum, e bine că m-a pus cu ea în bancă. Pentru că la alegerea făcută de fete a fost doar noroc. Puteam pica cu oricine. Dar norocul se pare că ţine cu mine şi astăzi. Nu vreau să mai trec printr-un asemenea suspans cât oi trăi. Sper doar ca relaţia noastră să avanseze în următoarele două luni. La urma urmei o să ne vedem non-stop.
--Maaax!!! Trezeştete, nu e momentul să orbitezi pe Pluto.
--Ce-ţi mai trebuie şi ţie?
--Te întrebam dacă ai găsit viaţă pe alte planete.
--Da, au spus că îşi vor regele înapoi.
--Ha, ha, ce-a mai râs.
În timpul "certei" noastre apare şi Chad în peisaj. Şi el fiind cu privirile aiurea, mai mai să se împiedice de scaune.
--Chad, mamă, fi mai atent pe unde mergi.
--Mă uitam la...
--La masa celor trei zâne da ştiu, şi înamoratul ăsta tot acolo se uita mai devreme.
--Lasă că şi ţie îţi place de sormea.
--Eh, puţin acolo. Dar, treaba e că pe voi vă încearcă sentimentu' acuma. Şi o face atât de tare că nici să mergeţi cum trebuie nu mai ştiţi.
--Hai nu mai fă tu pe inteligentu că oricum, tot la mine în casă ajungi la o adică.
--Bine, gata, ce vă răscocoriţi aşa?
***
--Fetelor, pe unde sunteţi cu gândul?
--Ne gândeam şi noi la partenerii noştri de proiect, ca să spunem aşa.
--Ahaa.
Şi tot aici revenim. Pot să pariez pe orice că în mai puţin de două săptămâni vom avea două noi cupluri în şcoală.
--Trezeştete somnoroaso!
--Haide, V. încă cinci minute. V? Ce cauţi tu aici?
--Vroiam să îţi spun că o să întârzii din nou dacă mai dormi mult.
--E vineri nu?
--Aham. Hai, repejor repejor, ai hainele pregătite în baie dute şi pregăteştete. Să nu care cumva să îţi ia mai mult de 10 minute.
--Biiine.
Mă ridic cu greutate din pat, următoarea me ţintă fiind evident baia. Peste fix 10 minute am ieşit din baie, luându-mi geanta şi cheile de la maşină. Trec prin bucătărie pentru a-mi lua un măr, Violet era deja acolo, vorbind cu mama.
--Deci, mai plecăm azi?
--Sigur.
--Pa mamă!
--Să aveţi grijă de voi!
Ne urcăm în maşina mea, demarând în viteză. Cu toate eforturile noastre, am ajuns în curtea şcolii exact când s-a sunat de intrare. Ne-am grăbit să ajungem la dulapuri, mergând amândouă spre clasa Doamnei Directoare, ea ne predă psihologia. Din fericire, am ajuns puţin mai repede decât ea, amândouă putând să ne tragem sufletul puţin.
Peste nici 5 minute de la intrarea nostră în clasă, îşi face apariţia un profesor nou. Ciudat, Doamnei Directoare nu i s-a întâmplat nimic atât de grav încât să trimită un suplinitor. Din pur noroc probabil, îl am în vizor pe Max, care se uită ca trăznit la tipul de la catedră. Care apropo, nu arată deloc rău. Are în jur de 29-32 de ani. Şaten, ochi negri şi e atât de sigur pe el.
--Mă scuzaţi, dar cine sunteţi dumneavoastră?
Toată clasa îşi îndreaptă privirea către mine, ca şi cum aş fi comis o crimă doar pentru că l-am deranjat. Ce? Trebuie să aflăm la urma urmei, şi dacă ei sunt prea molâi să întrebe, treaba lor.
--Tu ar trebui să fi Katherine Jhonson. Am auzit destule despre tine şi despre prietena ta în cancelarie. Şi ştiu să casc ochii pentru a observa că unul din elevii mei mai are puţin şi sare pe tine. N-am dreptate McLane?
Când a spus asta şi eu şi Max ne-am înroşit puternic. Nu credeam că schimbul de replici de ieri a fost chiar atât de sesizabil. Nici nu ştiam că el e profesor, adică, da l-am observat şi ieri pe hol dar am crezut că e un coleg de la şcoala gazdă.
--Pe aproape, domnule antrenor.
Drăguţ, i-a revenit tupeul şi odată cu el culoare normală la faţă.
--Deci, numele meu e Samuel Lookwood, şi voi fi profesorul vostru de pshihologie de aici înainte. Priceput?
--Da domnule profesor.
--Perfect. Acum, o să facem mici schimbări. Nu vreau ca cei mai buni prieteni (aici s-a uitat la bancile din primul rând) să stea împreună. Deci, McLane, Jhonson mutaţi-vă în banca din dreptul catedrei. Mason treci lângă sora ta. Şi tu Joshua o să stai de unul singur. Nu am destulă încredere în tine încât să îţi dau un coleg de bancă.
Pentru următoarele 2-3 minute a fost ceva gălăgie în clasă, cât noi ne-am mutat şi profesorul a continuat să facă schimbări. Chiar când liniştea a începu să îţi facă simţită prezenţa, uşa s-a deschis brusc. O fată roşcată, destul de scundă făcându-şi apariţia în prag. Profesorul a dat să spună ceva, ea în schimb a ridicat palma dreaptă oprindu-l doar pentru a putea să îţi tragă sufletul. Nici nu vreau să ştiu cât a alergat, la cum răsuflă pot să pariez că destul de mult.
--Şi tu cine se presupune că eşti?
--Miranda Sancez, sunt nouă în oraş.
--Bine, să nu care cumva să mai întârzii la ora mea. Azi se acceptă, dar să nu îţi iei lumea în cap.
--Am înţeles domnule profesor.
--Acum treci lângă Joshua.
--Da, domnule.
--Bun, lecţia de azi constă defapt într-un proiect care o să înceapă azi şi se desfăşura pentru următoarele două luni.
--Şi cam ce ar vrea să fie proiectul ăsta?
--Un proiect de auatocunoaştere ca să spun aşa. Un coleg sau colegă o să stea la voi o lună, cei examinaţi urmând să stea la partenerii de studiu următoarea lună.
--Ce vreţi să spuneţi prin examinaţi?
--Vreau să spun că o să noteze şi cel mai mic gest pe care o să îl faceţi, la sfârşitul celor două luni veţi face schimb de Jurnale şi veţi observa cum arătaţi voi dintr-o altă perspectivă decât a voastră.
--O să ne alegeţi într-o ordine anume?
--Nu. După câte văd, sunt atâtea fete în clasă cât şi băieţi, deci fetelor, vă veţi trage la sorţi coechipierii.
După ce şi-a terminat discursul a scos o foaie de hârtie pe care a făcut-o bucăţi, urmând ca pe acele bucăţi să treacă şi numele fiecărui băiat din clasă. După ce a terminat de scris, a luat şapca de pe capul lui Josh, punând toate biletele în ea. A început cu Miranda, care a băgat mâna în acea şapcă cu puţină teamă spun eu. După ce a citit numele de pe bilet l-a spus cu voce tare: Chad William Mason. Au urmat multe altele, fiecare băiat primindu-şi partenerele. A ajuns într-un final la rândul de lângă geam, începând cu V. A închis ochii imediat ce mâna a atins interiorul şepcii. A scos încep bileţelul,citindu-l de câteva ori înainte să-l spună cu voce tare: Joshua Frederic Bronde.
Într-un final a venit rândul meu. Am amesctecat încet ultimele 3 bileţele rămase. Te roooog să nu pice Max, te rooog. Scot un bileţel, citindu-l cu voce tare: Maximilian Jacob McLane.
--Te cheamă şi Jacob?
--Dap.
--Acum că v-aţi ales partenerii, sunteţi liberi, ora s-a terminat. Înainte să ieşiţi din clasă, veniţi să vă dau jurnalele în care o să vă notaţi toate observaţiile.
Următoarele trei ore au trecut relativ repede, mintea mea fiind în cu totul altă parte. Acum urmează calvarul. Cantina. Să merg acolo, ştiin că toată şcoala a aflat că am un proiect de două luni cu deja mult prea râvnitul Max. Nu îmi fac prea multe griji, doar că sclifositele şcolii s-au dublat. V e deja la masa noastră, vorbind cu Miranda. Se pare că se înţeleg destul de bine. Dacă a avut tupeul să îl facă să tacă pe proful de psihologie, e clar una de a noastră. Îmi iau un hamburger, şi o sticlă de apă, îndreptându-mă spre masă.
***
Pot să spun că îl iubesc pe antrenor, deşi nu îmi place cum se uită toate fetele după el. Acum, cărui băiat i-ar plăcea? Oricum, e bine că m-a pus cu ea în bancă. Pentru că la alegerea făcută de fete a fost doar noroc. Puteam pica cu oricine. Dar norocul se pare că ţine cu mine şi astăzi. Nu vreau să mai trec printr-un asemenea suspans cât oi trăi. Sper doar ca relaţia noastră să avanseze în următoarele două luni. La urma urmei o să ne vedem non-stop.
--Maaax!!! Trezeştete, nu e momentul să orbitezi pe Pluto.
--Ce-ţi mai trebuie şi ţie?
--Te întrebam dacă ai găsit viaţă pe alte planete.
--Da, au spus că îşi vor regele înapoi.
--Ha, ha, ce-a mai râs.
În timpul "certei" noastre apare şi Chad în peisaj. Şi el fiind cu privirile aiurea, mai mai să se împiedice de scaune.
--Chad, mamă, fi mai atent pe unde mergi.
--Mă uitam la...
--La masa celor trei zâne da ştiu, şi înamoratul ăsta tot acolo se uita mai devreme.
--Lasă că şi ţie îţi place de sormea.
--Eh, puţin acolo. Dar, treaba e că pe voi vă încearcă sentimentu' acuma. Şi o face atât de tare că nici să mergeţi cum trebuie nu mai ştiţi.
--Hai nu mai fă tu pe inteligentu că oricum, tot la mine în casă ajungi la o adică.
--Bine, gata, ce vă răscocoriţi aşa?
***
--Fetelor, pe unde sunteţi cu gândul?
--Ne gândeam şi noi la partenerii noştri de proiect, ca să spunem aşa.
--Ahaa.
Şi tot aici revenim. Pot să pariez pe orice că în mai puţin de două săptămâni vom avea două noi cupluri în şcoală.
marți, 25 septembrie 2012
Capitolul 4
Capitolul 4
Nu mai vine odată? Îl aştept de 10 minute. Toată lumea a început să plece, numai eu stau planton lângă maşină. Dar stai, poate că el mă aşteptă pe mine la maşina lui. Şi mai bine. Nici măcar nu ştiu cum arată maşina lui. Perfect. Mai bine mă duc acasă. O să vorbesc mâine cu el, nici nu cred că vrea să-l meditez. De fapt, pun pariu că aşa e.
Din câte ştiu eu, băieţii nu se prea dau în vânt după învăţat. Cred că în momentul ăsta, Max e în mijlocul unui antrenamenet intensiv pentru meciul următor. Nici măcar nu ştiu de ce îmi bat capul.
Deschid încet uşa, aruncând geanta pe scaunul din dreapta. Când să mă aşez pe scaun, îl văd pe Max apropiindu-se de mine. O doamne. Ceva nu e bine. La ce faţă are, nici nu vreau să văd ce se întâmplă cu el.
***
Nu pot să cred ce geniu poate fi Josh câteodată. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Din câte văd eu, "grija" prefăcută de pe faţa mea a îngrozit-o deja. Tot ce trebuie să fac acum e să-mi pun planul în aplicare.
--Ce ai păţit?
--Ce vrei să spui?
Ce mult mă ajuţi pitico, nici nu îţi închipui cât de mult.
--Nu arăţi prea bine.
--Ah, asta. E doar ceva ce am aflat de curând.
--Nu-mi spune că eşti pe moarte.
--Pe aproape!
--Deci...
--Am vorbit cu mama mai devreme şi mi-a spus că a venit bunica în vizită.
Cea ce e adevărat.
--Aşa, şi?
--N-ai vrea să şti cum reacţionează bunica când aduc o fată acasă. Aşa că m-am gândit...
--Wow, tu poţi gândi?
--Surprinzător, dar da. Am putea ţine meditaţiile la tine, dacă vrei.
***
Ce se presupune că fac eu acum? Nu pot să ţin meditaţiile la el din cauza bunicii lui. Iar la mine... la mine se poate. Vreau să spun azi. De obicei, când mama merge la cumpărături cu Alex îi ia o grămadă de vreme. Tata e la serviciu până seara. Perfect. Deşi eram curioasă să aflu unde stă.
--Ţinem meditaţiile la mine.
--Ok, dar cum facem cu maşinile?
--Păi eu merg înainte iar tu mă urmezi. Simplu.
--Ok, şefa.
Intru în maşină, dând drumul la radio. Începe să îmi pară rău că i-am făcut farsa aia. La început îi fusese adresată lui Chad, dar V. m-a convins să fac altceva. Sper ca mama să nu vină mai repede de la cumpărături.
Într-un sfârşit ajungem în faţa casei, în realitate drumul a durat doar 15 minute. Maşina lui a parcat imediat lângă a mea. A coborât încet, îndreptându-se relaxat către mine.
Iau cheile de la uşă din geantă, deschizând-o. Îmi las jacheta în hol, el făcând acelaşi lucru. Ne îndreptăm în linişte spre sufragerie.
--Vrei ceva de băut?
--Un pahar cu apă ar fi perfect.
--Imediat. Fă-te comod pe canapea până mă întorc.
***
AUTOR POV
Următoarele câteva ore au trecut uşor, deşi au fost resimţite total diferit de către cei doi.
Max, ca de obicei, s-a distrat copios pe seama lui Kath, prefăcându-se că nu înţelege, deşi o făcea mai bine ca niciodată. Craiul nostru n-ar fi crezut niciodată că trigonometria poate fi atât de uşor de înţeles.
Kath pe de altă parte, a trăit cele mai enervante câteva ore din viaţa ei. A tot încercat ea să-şi pregătească scuze pentru următoarele întâlniri de studiu. Dar fiecare părea absurdă atunci când întâlnea privirea întunecată a brunetului de lângă ea.
***
Unde e? Pot să jur că am lăsat-o pe masa din sufragerie. Nu pot să cred că am putut pierde o ditamai culegerea. Doar dacă... nuu... nu se poate întâmpla asta. E imposibil, nu?
Se aude uşa de la intrare, în hol făcându-se auzită vocea lui Alex care încerca să o convingă pe mama să-i facă nu ştiu ce prăjitură.
--Bună scumpo, ai vrea să faci puţină ordine în sufragerie? Doamna Clara de vizavi vine la un ceai.
--Sigur.
Încep să-mi strâng caietele de pe masă, încercând să fac totul să arate ca şi azi dimineaţă. Nu că mi-ar fi reuşit sau ceva. Deschid cu chiu cu vai uşa de la camera mea, aşezând toate lucrurile pe birou. Mă trântesc fără chef pe pat când se aude soneria. Se pare că a venit doamna Clara.
***
Nu pot să cred cât de aiurit sunt. Să-i iau culegerea? Asta n-a făcut parte din plan. Dar schimbarea e binevenită. Un motiv în plus să o văd. Totuşi, aş fi putut aştepta până mâine, dar nu am nimic urgent de făcut acum, aşa că nu am nimic de pierdut.
Îmi fac curaj şi sun la uşă. După câteva minute nişte paşi prea puternici pentru a fi Ea se aud pe hol, în secunda imediat următoare uşa fiind deschisă larg. În cadrul uşii, un tip bine făcut şi puţin mai înalt decât mine stătea în faţa mea. Sper din tot sufletul să nu fi greşit casa sau mai rău, să fie prietenul ei. Nu prea am cum să greşesc casa, maşina ei e parcată aici. Rămâne o singură posibilitate.
--Cauţi pe cineva?
--Da, pe Katherine Jhonson. E acasă?
--Momentan, doarme. Ce vrei cu ea?
--I-am luat culegerea din greşeală, am venit să i-o înnapoiez. Maximilian McLane, apropo.
--Alexander Jhonson.
Răsuflu uşurat, e fratele ei, hmm... prevăd un posibil ajutor la planul de răzbunare.
--Alex, scumpule, nu ţine băiatul în uşă.
--Bine mamă. Haide înăuntru.
--Bună ziua, doamnă Jhonson.
--Bună.
--Am o întrebare.
--Ascult.
--Tu ştii mai multe despre Kath, nu?
--Cam aşa, de ce?
--Din cauza ei era să mă lipesc de un doi astăzi, şi aş cam vrea să mă răzbun.
--Ai venit la cine trebuie. Te ajut, doar că trebuie să mergem la mine în cameră, nu vreau să mă audă mama.
--Ok, cum spui tu.
***
--Alex, mai încet!!!
Nici un răspuns, ca de obicei. Dormeam aşa de bine. Dar nuu, trebuie el să-şi aducă prietenii să mă trezerască. Mă ridic din pat, cu o mână aranjându-mi hainele şifonate, iar cu cealaltă părul.
Mă îndrept spre camera fratelui meu, râsetele şi zgomotele de la jocurile video făcându-şi simţită prezenţa încă de pe hol. Deschid brusc uşa, privirea căzându-mi pe cei doi băieţi, unul de liceu, celălalt mai mare care se jucau Counter.
--Am spus să faceţi zgomot în linişte.
--Haide măi, ne strici toată distracţia.
--Nu mi-l prezinţi şi mie pe prietenul tău?
--Îl cunoşti deja.
--Hei, Kitty Kath!
Nu pot să cred, Max, aici. Nici nu vreau să ştiu ce au pus minţile astea diabolice la cale. Mă întorc încet pe călcâie, îndreptându-mă spre camera mea. Prevăd o lungă discuţie la telefon cu cea mai bună prietenă a mea.
--------------------------------------------
Deci, cum vi se pare capitolul? Sper că vă place. O singură rugăminte. Dacă citiţi, lăsaţi un comentariu cât de mic să ştiu şi eu că citeşte cineva. Ok? mersi anticipat.
Kisse Dark Rose
Nu mai vine odată? Îl aştept de 10 minute. Toată lumea a început să plece, numai eu stau planton lângă maşină. Dar stai, poate că el mă aşteptă pe mine la maşina lui. Şi mai bine. Nici măcar nu ştiu cum arată maşina lui. Perfect. Mai bine mă duc acasă. O să vorbesc mâine cu el, nici nu cred că vrea să-l meditez. De fapt, pun pariu că aşa e.
Din câte ştiu eu, băieţii nu se prea dau în vânt după învăţat. Cred că în momentul ăsta, Max e în mijlocul unui antrenamenet intensiv pentru meciul următor. Nici măcar nu ştiu de ce îmi bat capul.
Deschid încet uşa, aruncând geanta pe scaunul din dreapta. Când să mă aşez pe scaun, îl văd pe Max apropiindu-se de mine. O doamne. Ceva nu e bine. La ce faţă are, nici nu vreau să văd ce se întâmplă cu el.
***
Nu pot să cred ce geniu poate fi Josh câteodată. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Din câte văd eu, "grija" prefăcută de pe faţa mea a îngrozit-o deja. Tot ce trebuie să fac acum e să-mi pun planul în aplicare.
--Ce ai păţit?
--Ce vrei să spui?
Ce mult mă ajuţi pitico, nici nu îţi închipui cât de mult.
--Nu arăţi prea bine.
--Ah, asta. E doar ceva ce am aflat de curând.
--Nu-mi spune că eşti pe moarte.
--Pe aproape!
--Deci...
--Am vorbit cu mama mai devreme şi mi-a spus că a venit bunica în vizită.
Cea ce e adevărat.
--Aşa, şi?
--N-ai vrea să şti cum reacţionează bunica când aduc o fată acasă. Aşa că m-am gândit...
--Wow, tu poţi gândi?
--Surprinzător, dar da. Am putea ţine meditaţiile la tine, dacă vrei.
***
Ce se presupune că fac eu acum? Nu pot să ţin meditaţiile la el din cauza bunicii lui. Iar la mine... la mine se poate. Vreau să spun azi. De obicei, când mama merge la cumpărături cu Alex îi ia o grămadă de vreme. Tata e la serviciu până seara. Perfect. Deşi eram curioasă să aflu unde stă.
--Ţinem meditaţiile la mine.
--Ok, dar cum facem cu maşinile?
--Păi eu merg înainte iar tu mă urmezi. Simplu.
--Ok, şefa.
Intru în maşină, dând drumul la radio. Începe să îmi pară rău că i-am făcut farsa aia. La început îi fusese adresată lui Chad, dar V. m-a convins să fac altceva. Sper ca mama să nu vină mai repede de la cumpărături.
Într-un sfârşit ajungem în faţa casei, în realitate drumul a durat doar 15 minute. Maşina lui a parcat imediat lângă a mea. A coborât încet, îndreptându-se relaxat către mine.
Iau cheile de la uşă din geantă, deschizând-o. Îmi las jacheta în hol, el făcând acelaşi lucru. Ne îndreptăm în linişte spre sufragerie.
--Vrei ceva de băut?
--Un pahar cu apă ar fi perfect.
--Imediat. Fă-te comod pe canapea până mă întorc.
***
AUTOR POV
Următoarele câteva ore au trecut uşor, deşi au fost resimţite total diferit de către cei doi.
Max, ca de obicei, s-a distrat copios pe seama lui Kath, prefăcându-se că nu înţelege, deşi o făcea mai bine ca niciodată. Craiul nostru n-ar fi crezut niciodată că trigonometria poate fi atât de uşor de înţeles.
Kath pe de altă parte, a trăit cele mai enervante câteva ore din viaţa ei. A tot încercat ea să-şi pregătească scuze pentru următoarele întâlniri de studiu. Dar fiecare părea absurdă atunci când întâlnea privirea întunecată a brunetului de lângă ea.
***
Unde e? Pot să jur că am lăsat-o pe masa din sufragerie. Nu pot să cred că am putut pierde o ditamai culegerea. Doar dacă... nuu... nu se poate întâmpla asta. E imposibil, nu?
Se aude uşa de la intrare, în hol făcându-se auzită vocea lui Alex care încerca să o convingă pe mama să-i facă nu ştiu ce prăjitură.
--Bună scumpo, ai vrea să faci puţină ordine în sufragerie? Doamna Clara de vizavi vine la un ceai.
--Sigur.
Încep să-mi strâng caietele de pe masă, încercând să fac totul să arate ca şi azi dimineaţă. Nu că mi-ar fi reuşit sau ceva. Deschid cu chiu cu vai uşa de la camera mea, aşezând toate lucrurile pe birou. Mă trântesc fără chef pe pat când se aude soneria. Se pare că a venit doamna Clara.
***
Nu pot să cred cât de aiurit sunt. Să-i iau culegerea? Asta n-a făcut parte din plan. Dar schimbarea e binevenită. Un motiv în plus să o văd. Totuşi, aş fi putut aştepta până mâine, dar nu am nimic urgent de făcut acum, aşa că nu am nimic de pierdut.
Îmi fac curaj şi sun la uşă. După câteva minute nişte paşi prea puternici pentru a fi Ea se aud pe hol, în secunda imediat următoare uşa fiind deschisă larg. În cadrul uşii, un tip bine făcut şi puţin mai înalt decât mine stătea în faţa mea. Sper din tot sufletul să nu fi greşit casa sau mai rău, să fie prietenul ei. Nu prea am cum să greşesc casa, maşina ei e parcată aici. Rămâne o singură posibilitate.
--Cauţi pe cineva?
--Da, pe Katherine Jhonson. E acasă?
--Momentan, doarme. Ce vrei cu ea?
--I-am luat culegerea din greşeală, am venit să i-o înnapoiez. Maximilian McLane, apropo.
--Alexander Jhonson.
Răsuflu uşurat, e fratele ei, hmm... prevăd un posibil ajutor la planul de răzbunare.
--Alex, scumpule, nu ţine băiatul în uşă.
--Bine mamă. Haide înăuntru.
--Bună ziua, doamnă Jhonson.
--Bună.
--Am o întrebare.
--Ascult.
--Tu ştii mai multe despre Kath, nu?
--Cam aşa, de ce?
--Din cauza ei era să mă lipesc de un doi astăzi, şi aş cam vrea să mă răzbun.
--Ai venit la cine trebuie. Te ajut, doar că trebuie să mergem la mine în cameră, nu vreau să mă audă mama.
--Ok, cum spui tu.
***
--Alex, mai încet!!!
Nici un răspuns, ca de obicei. Dormeam aşa de bine. Dar nuu, trebuie el să-şi aducă prietenii să mă trezerască. Mă ridic din pat, cu o mână aranjându-mi hainele şifonate, iar cu cealaltă părul.
Mă îndrept spre camera fratelui meu, râsetele şi zgomotele de la jocurile video făcându-şi simţită prezenţa încă de pe hol. Deschid brusc uşa, privirea căzându-mi pe cei doi băieţi, unul de liceu, celălalt mai mare care se jucau Counter.
--Am spus să faceţi zgomot în linişte.
--Haide măi, ne strici toată distracţia.
--Nu mi-l prezinţi şi mie pe prietenul tău?
--Îl cunoşti deja.
--Hei, Kitty Kath!
Nu pot să cred, Max, aici. Nici nu vreau să ştiu ce au pus minţile astea diabolice la cale. Mă întorc încet pe călcâie, îndreptându-mă spre camera mea. Prevăd o lungă discuţie la telefon cu cea mai bună prietenă a mea.
--------------------------------------------
Deci, cum vi se pare capitolul? Sper că vă place. O singură rugăminte. Dacă citiţi, lăsaţi un comentariu cât de mic să ştiu şi eu că citeşte cineva. Ok? mersi anticipat.
Kisse Dark Rose
miercuri, 19 septembrie 2012
Capitolul 3
Capitolul 3:
Dimineţile ar fi trebuit sa fie inventate după amiaza. E prea devreme să mergi la şcoală, şi totuşi, nimeni nu se grăbeşte să schimbe asta. Încă mormăind, mă îndrept către baie pentru rutina de dimineaţă. După un duş rapid şi revigorant, încep să mă trezesc. Acum întrebarea de un milion de dolari. Cu ce mă îmbrac? Aş putea... sau poate... nu mai bine... asta e perfectă. Privirea mi-a căzut pe o pereche de blugi strâmţi negri şi o bluziţă albă cu aripi negre desenate pe ea (ideea lui Violet, desenul meu). Îmi iau geanta şi cheile, îndreptându-mă spre ieşire. E suspect de linişte în casă. Când ajung la uşă văd un bilet prins cu scotch de oglinda din hol: "Am plecat cu fratele tău la cumpărături, ai bani de mâncare în geantă, ne vedem când ajungi acasă. Cu dragoste, Mama."
Măcar acum ştiu unde s-au dus. În scurt timp ajung în curtea şcolii, care numai cu o curte nu mai seamănă. Arată mai mult ca un mall plin cu oameni. Nu ai loc nici să treci pe picioarele tale printre ei, da mai şi cu maşina cum sunt eu. Reuşesc să găsesc un loc de parcare destul de departe de intrare, dar măcar am parcat. Acum o sarcină şi mai grea, să o găsesc pe Violet prin mulţime.
În timp ce eu caut, în curte s-a făcut brusc linişte, o motocicletă Yamaha neagră îşi face apariţia pe poartă, în aceelaşi timp o zăresc pe V intrând în şcoală. acum ştiu sigur unde se duce. Şi mai bine i-aş urma exemplul, nu vreau să întârzii la Trigonometrie. Deşi o urăsc, trebuie să mă duc. Reuşesc să mă strecor prin mulţime, începe să îmi placă faptul că sunt mică de statură. După şi mai multă îmbulzeală pe holuri, ajung într-un final în faţa dulapului meu. Cred. Nu prea pot să văd numele de pe el din cauza unui tip care stă chiar în faţa lui. Offf, îmi va lua ceva să mă obişnuiesc.
--Bună, te poţi muta puţin, e dulapul meu aici.
--Bună, spune el neîntorcându-se, e şi dulapul meu.
--Ştiu, dar totuşi, îmi poţi face puţin loc?
--Sigur...
E...e Josh, vreau să spun Max adică habar n-am. Cert e că seamănă cu tipul din parc pe care îl cheamă Josh dar şi cu cel de la meciul de sâmbătă, pe care îl cheamă Max. Poate sunt fraţi gemeni, ce ştiu eu. Sper doar să îl nimeresc pe cel bun.
--Josh?!?
--Aici, păpuşa!
Îmi întorc încet privirea alunecându-mi spre dulapul lui V, care stă de vorbă cu un tip înalt şi brunet. Nu seamănă prea mult cu cel de lângă mine deci...
--Iar tu eşti străinule, mă întorc spre cel care mi-e coleg de dulap. Sună mai bine spus de mine decăt de V.
--Max, dar tu străino?
Iar i-au sclipit ochii exact ca în parc.
--Scrie pe dulap Max.
--Ştiam Kitty Kath, vroiam să văd dacă mi te m-ai prezinţi odată.
În momentul în care el a rostit porecla aia idioată, peste 200 de perechi de ochii s-au întors către noi, fetele de pe hol privindu-mă ciudat.
--Ţi-am spus că nu îmi place să îmi spui aşa.
--Iar eu ţi-am spus că îmi place prea mult porecla asta ca să o mai schimb.
--Kath, el e tipul cu ochii...
--Taci V. Te roog.
--Mi-e ce îmi iasă.
--Îţi fac rost de playstion-ul lui Chad.
--Tocmai mi-am amintit am de copiat o temă la Istorie, ne mai vedem copii.
--Ce a vrut să spună în legăură cu ochii mei?
--N...nimic, cred că auzi prost, ştii, zgomotul. Te face să auzi chestii.
Te rog să mă creadă, nu şi mai bine, te rog să nu roşesc. Te roog. Se apropie încet, eu lipindu-mă de dulap. Se apleacă până ajung să îi simt respiraţia caldă pe gât.
--Atunci de ce ai roşit?
E adorabil chiar şi când şopteşte, şi eu am picat exact cu el la dulapuri. Recunosc, mi-am cam dorit asta. Nu credeam că o să se şi împliniească. Acum că îl am aşa de aproape, pot să îl observ mai bine. Are ochii negri, sau poate că pupilele îi sunt super dilatate, nu pot să îmi dau seama. Părul ciufulit, nu ai auzit de piaptăne? Câteva şuviţe sunt puţin peste urechi, ca şi cum a uitat să mai meargă pe la frizer. Are o privire calmă, de parcă aşteptă ceva. Mă întreb ce.
--Pitico, ai probleme?
--Nu Chad, stai liniştit.
Max se îndepărtează, deschizând dulapul şi prefăcându-se ocupat cu organizatul spaţiului.
***
Nu pot să cred. Eram atât de aproape de buzele ei. Atât de aproape, acum şi-a găsit tipul ăla, Chad, să ne deranjeze. Deşi pot să spun că nu mă aşteptam să am atâta noroc şi să am acelaşi dulap cu ea. Expresia ei a fost nepreţuită, când şi-a dat seama cine sunt. Deşi, m-aş fi aştepta la o ceartă sau ceva, având în vedere că i-am ascuns numele meu adevărat. Şi totuşi, mă întreb ce a vrut să spună tipa aia cu şuviţe albastre despre ochii mei. Pot să îmi dau seama că ceva de bine din moment ce Kath a roşit mai puternic ca în parc, atunci când a realizat că încă era în braţele mele. Dacă e posibil aşa ceva. Şi mai e şi parfumul ăsta al ei. E proaspăt, ca o gură de aer curat în zorii zilei. Acum, trebuie să o conving să îmi arate unde e clasa Domnului Smith. Asta dacă mai vorbeşte cu mine, după ce i-am dezvăluit porecla în faţa a jumătate de liceu. Îmi şi imaginez cum o să fie la cantină, când o să trebuiască să dau ochii cu Josh şi ceilalţi, nici nu vreau să mă gândesc încă. Sper doar să uite. Dah, vezi să nu. Nu pierde el ocazia să mă ia la mişto.
--Kitty Kath...
--Hmm?
--Ha! Vezi că şi ţie îţi place porecla.
--Nu îmi place, doar că m-am resemnat la ce minte de copil ai tu nu o să reuşesc să mă înţeleg cu tine. deci, ce vrei?
--Să-mi spui unde e clasa D-lui Smith.
--Doar urmează-mă, am şi eu oră cu el.
--Cu cea mai mare plăcere.
Se pare că am început ziua cu dreptul, oare câte ore mai am cu ea? Râmâne de aflat. Şcoala asta e mai întortocheată ca a noastră. Atâtea clase şi laboratoare. O să îmi ia ceva să mă obişnuiesc. Au! Oamenii ăştia nu pot fi atenţi de loc, e al trei-lea care mă calcă. Ia stai, unde a dispărut... ah, uite-o. Bluza aia o scoate în evidenţă. Nu cred că am mai văzut modelul până acum. Oricum, o văd în faţa mea, oprindu-se în faţa unei uşi deschise şi respirând adânc.
--Domnişoară Jhonson, ce bine că aţi venit.
--Îmi pare rău că am întâriat, nu o să se întâmple.
--Şi mie îmi pare rău că am întârziat, doar că o să se mai întâmple.
--Tu trebuie să fii Maximilian McLane, ia loc lângă domnişorul Mason, care o să fie atent la tablă, altfel se trezeşte cu un 2.
--Sigur că sunt atent. Bună, Chad.
--Hey, Max.
--Poate îi faci ceva piticei.
--Cui?
Îşi îndreaptă capul înspre prima bacă, în care Kath chicotea împreună cu replica lui în variantă feminină.
--Ce i-aş putea face?
--Te avertizez, doar, tocmai ce a terminat-o cu unul, nu vreau să mai sufere.
--Crede-mă, nu o să păţească nimic. Şi totuşi, cine e tipul care.. ştii tu.
--Fundaşul de mijloc al echipei noastre.
--Mclane, Mason, în faţa clasei.
Am dat de naiba. O fac lată din prima zi. S-a zis cu norocul meu.
--Care este răspunsul problemei, Mason?
Îmi rotesc privirea spre clasă, ochii căzându-mi pe Kath care mima cea pe buze:
--Cinsprezece.
--Cinsprezece! sare colegul meu de suferinţă cu răspunsul.
--Surpinzător de... corect. Dute înapoi la locul tău.
--McLane, răspunsul la a doua problemă?
Mă uit încet înspre banca salvatoare, tipa cu şuviţe mimează acum răspunsul:
--Trei virgulă şapte.
--Trei virgulă şapte.
Imediat ce am răspuns, amândouă au început să se îmbrăţişeze singure ca şi cum şi-ar fi ţinut coastele să nu plesenească din cauza râsului. Ce-am făcut!!!
--Greşit! Domnişoară Jhonson, pedeapsa ta pentru că ai întârziat şi pentru că râzi în timpul orei mele, este de al medita pe colegul tău. Sunteţi liberi. Nu uuitaţi să rezolvaţi subpunctele rămase.
***
Bine, pot spune că am meritat-o dar faţa lui când a citit răspunsul pe buzele lui V. a fost mortală, mi-aş fi dorit să îi fac o poză. Sunt sigură că o să se răzbune, mai ales la mintea lui de copil mic, ăsta o să fie primul lucru la care o să se gândească. Răzbunare. Trebuia să îi fac ceva după ce m-am minţit în legătură cu numele lui. Aşa că acum, sunte chit, într-un fel. De ce nu a pus-o pe Violet să îl mediteze. Numai pe mine m-a văzut.
În timp ce eu mă cert cu mine însumi, două braţe se încolăcesc în jurul meu, o şoaptă făcându-şi loc până la mine:
--Aşa vrei să joci, bine să nu spui că nu te-am avertizat.
Apoi cu voce tare, ca şi cum ar fi vrut să îl audă toooată şcoala:
--La tine sau la mine?
--La tine.
--De ce?
--Am eu motivele mele.
Dacă ar veni la mine să îl meditez, atunci ar trebui să stau cu el nonstop. Ca să nu reuşească să vorbească cu Alex. Nu vreau să se întâlnească două minţi diabolice care mă au pe mine drept ţintă. Deci în concluzie, mai bine la el.
--Ok, ne întâlnim în parcare după ore.
--S-a făcut.
Nu ştiu de ce am impresia că orele rămase vor trece fooarte greu.
Dimineţile ar fi trebuit sa fie inventate după amiaza. E prea devreme să mergi la şcoală, şi totuşi, nimeni nu se grăbeşte să schimbe asta. Încă mormăind, mă îndrept către baie pentru rutina de dimineaţă. După un duş rapid şi revigorant, încep să mă trezesc. Acum întrebarea de un milion de dolari. Cu ce mă îmbrac? Aş putea... sau poate... nu mai bine... asta e perfectă. Privirea mi-a căzut pe o pereche de blugi strâmţi negri şi o bluziţă albă cu aripi negre desenate pe ea (ideea lui Violet, desenul meu). Îmi iau geanta şi cheile, îndreptându-mă spre ieşire. E suspect de linişte în casă. Când ajung la uşă văd un bilet prins cu scotch de oglinda din hol: "Am plecat cu fratele tău la cumpărături, ai bani de mâncare în geantă, ne vedem când ajungi acasă. Cu dragoste, Mama."
Măcar acum ştiu unde s-au dus. În scurt timp ajung în curtea şcolii, care numai cu o curte nu mai seamănă. Arată mai mult ca un mall plin cu oameni. Nu ai loc nici să treci pe picioarele tale printre ei, da mai şi cu maşina cum sunt eu. Reuşesc să găsesc un loc de parcare destul de departe de intrare, dar măcar am parcat. Acum o sarcină şi mai grea, să o găsesc pe Violet prin mulţime.
În timp ce eu caut, în curte s-a făcut brusc linişte, o motocicletă Yamaha neagră îşi face apariţia pe poartă, în aceelaşi timp o zăresc pe V intrând în şcoală. acum ştiu sigur unde se duce. Şi mai bine i-aş urma exemplul, nu vreau să întârzii la Trigonometrie. Deşi o urăsc, trebuie să mă duc. Reuşesc să mă strecor prin mulţime, începe să îmi placă faptul că sunt mică de statură. După şi mai multă îmbulzeală pe holuri, ajung într-un final în faţa dulapului meu. Cred. Nu prea pot să văd numele de pe el din cauza unui tip care stă chiar în faţa lui. Offf, îmi va lua ceva să mă obişnuiesc.
--Bună, te poţi muta puţin, e dulapul meu aici.
--Bună, spune el neîntorcându-se, e şi dulapul meu.
--Ştiu, dar totuşi, îmi poţi face puţin loc?
--Sigur...
E...e Josh, vreau să spun Max adică habar n-am. Cert e că seamănă cu tipul din parc pe care îl cheamă Josh dar şi cu cel de la meciul de sâmbătă, pe care îl cheamă Max. Poate sunt fraţi gemeni, ce ştiu eu. Sper doar să îl nimeresc pe cel bun.
--Josh?!?
--Aici, păpuşa!
Îmi întorc încet privirea alunecându-mi spre dulapul lui V, care stă de vorbă cu un tip înalt şi brunet. Nu seamănă prea mult cu cel de lângă mine deci...
--Iar tu eşti străinule, mă întorc spre cel care mi-e coleg de dulap. Sună mai bine spus de mine decăt de V.
--Max, dar tu străino?
Iar i-au sclipit ochii exact ca în parc.
--Scrie pe dulap Max.
--Ştiam Kitty Kath, vroiam să văd dacă mi te m-ai prezinţi odată.
În momentul în care el a rostit porecla aia idioată, peste 200 de perechi de ochii s-au întors către noi, fetele de pe hol privindu-mă ciudat.
--Ţi-am spus că nu îmi place să îmi spui aşa.
--Iar eu ţi-am spus că îmi place prea mult porecla asta ca să o mai schimb.
--Kath, el e tipul cu ochii...
--Taci V. Te roog.
--Mi-e ce îmi iasă.
--Îţi fac rost de playstion-ul lui Chad.
--Tocmai mi-am amintit am de copiat o temă la Istorie, ne mai vedem copii.
--Ce a vrut să spună în legăură cu ochii mei?
--N...nimic, cred că auzi prost, ştii, zgomotul. Te face să auzi chestii.
Te rog să mă creadă, nu şi mai bine, te rog să nu roşesc. Te roog. Se apropie încet, eu lipindu-mă de dulap. Se apleacă până ajung să îi simt respiraţia caldă pe gât.
--Atunci de ce ai roşit?
E adorabil chiar şi când şopteşte, şi eu am picat exact cu el la dulapuri. Recunosc, mi-am cam dorit asta. Nu credeam că o să se şi împliniească. Acum că îl am aşa de aproape, pot să îl observ mai bine. Are ochii negri, sau poate că pupilele îi sunt super dilatate, nu pot să îmi dau seama. Părul ciufulit, nu ai auzit de piaptăne? Câteva şuviţe sunt puţin peste urechi, ca şi cum a uitat să mai meargă pe la frizer. Are o privire calmă, de parcă aşteptă ceva. Mă întreb ce.
--Pitico, ai probleme?
--Nu Chad, stai liniştit.
Max se îndepărtează, deschizând dulapul şi prefăcându-se ocupat cu organizatul spaţiului.
***
Nu pot să cred. Eram atât de aproape de buzele ei. Atât de aproape, acum şi-a găsit tipul ăla, Chad, să ne deranjeze. Deşi pot să spun că nu mă aşteptam să am atâta noroc şi să am acelaşi dulap cu ea. Expresia ei a fost nepreţuită, când şi-a dat seama cine sunt. Deşi, m-aş fi aştepta la o ceartă sau ceva, având în vedere că i-am ascuns numele meu adevărat. Şi totuşi, mă întreb ce a vrut să spună tipa aia cu şuviţe albastre despre ochii mei. Pot să îmi dau seama că ceva de bine din moment ce Kath a roşit mai puternic ca în parc, atunci când a realizat că încă era în braţele mele. Dacă e posibil aşa ceva. Şi mai e şi parfumul ăsta al ei. E proaspăt, ca o gură de aer curat în zorii zilei. Acum, trebuie să o conving să îmi arate unde e clasa Domnului Smith. Asta dacă mai vorbeşte cu mine, după ce i-am dezvăluit porecla în faţa a jumătate de liceu. Îmi şi imaginez cum o să fie la cantină, când o să trebuiască să dau ochii cu Josh şi ceilalţi, nici nu vreau să mă gândesc încă. Sper doar să uite. Dah, vezi să nu. Nu pierde el ocazia să mă ia la mişto.
--Kitty Kath...
--Hmm?
--Ha! Vezi că şi ţie îţi place porecla.
--Nu îmi place, doar că m-am resemnat la ce minte de copil ai tu nu o să reuşesc să mă înţeleg cu tine. deci, ce vrei?
--Să-mi spui unde e clasa D-lui Smith.
--Doar urmează-mă, am şi eu oră cu el.
--Cu cea mai mare plăcere.
Se pare că am început ziua cu dreptul, oare câte ore mai am cu ea? Râmâne de aflat. Şcoala asta e mai întortocheată ca a noastră. Atâtea clase şi laboratoare. O să îmi ia ceva să mă obişnuiesc. Au! Oamenii ăştia nu pot fi atenţi de loc, e al trei-lea care mă calcă. Ia stai, unde a dispărut... ah, uite-o. Bluza aia o scoate în evidenţă. Nu cred că am mai văzut modelul până acum. Oricum, o văd în faţa mea, oprindu-se în faţa unei uşi deschise şi respirând adânc.
--Domnişoară Jhonson, ce bine că aţi venit.
--Îmi pare rău că am întâriat, nu o să se întâmple.
--Şi mie îmi pare rău că am întârziat, doar că o să se mai întâmple.
--Tu trebuie să fii Maximilian McLane, ia loc lângă domnişorul Mason, care o să fie atent la tablă, altfel se trezeşte cu un 2.
--Sigur că sunt atent. Bună, Chad.
--Hey, Max.
--Poate îi faci ceva piticei.
--Cui?
Îşi îndreaptă capul înspre prima bacă, în care Kath chicotea împreună cu replica lui în variantă feminină.
--Ce i-aş putea face?
--Te avertizez, doar, tocmai ce a terminat-o cu unul, nu vreau să mai sufere.
--Crede-mă, nu o să păţească nimic. Şi totuşi, cine e tipul care.. ştii tu.
--Fundaşul de mijloc al echipei noastre.
--Mclane, Mason, în faţa clasei.
Am dat de naiba. O fac lată din prima zi. S-a zis cu norocul meu.
--Care este răspunsul problemei, Mason?
Îmi rotesc privirea spre clasă, ochii căzându-mi pe Kath care mima cea pe buze:
--Cinsprezece.
--Cinsprezece! sare colegul meu de suferinţă cu răspunsul.
--Surpinzător de... corect. Dute înapoi la locul tău.
--McLane, răspunsul la a doua problemă?
Mă uit încet înspre banca salvatoare, tipa cu şuviţe mimează acum răspunsul:
--Trei virgulă şapte.
--Trei virgulă şapte.
Imediat ce am răspuns, amândouă au început să se îmbrăţişeze singure ca şi cum şi-ar fi ţinut coastele să nu plesenească din cauza râsului. Ce-am făcut!!!
--Greşit! Domnişoară Jhonson, pedeapsa ta pentru că ai întârziat şi pentru că râzi în timpul orei mele, este de al medita pe colegul tău. Sunteţi liberi. Nu uuitaţi să rezolvaţi subpunctele rămase.
***
Bine, pot spune că am meritat-o dar faţa lui când a citit răspunsul pe buzele lui V. a fost mortală, mi-aş fi dorit să îi fac o poză. Sunt sigură că o să se răzbune, mai ales la mintea lui de copil mic, ăsta o să fie primul lucru la care o să se gândească. Răzbunare. Trebuia să îi fac ceva după ce m-am minţit în legătură cu numele lui. Aşa că acum, sunte chit, într-un fel. De ce nu a pus-o pe Violet să îl mediteze. Numai pe mine m-a văzut.
În timp ce eu mă cert cu mine însumi, două braţe se încolăcesc în jurul meu, o şoaptă făcându-şi loc până la mine:
--Aşa vrei să joci, bine să nu spui că nu te-am avertizat.
Apoi cu voce tare, ca şi cum ar fi vrut să îl audă toooată şcoala:
--La tine sau la mine?
--La tine.
--De ce?
--Am eu motivele mele.
Dacă ar veni la mine să îl meditez, atunci ar trebui să stau cu el nonstop. Ca să nu reuşească să vorbească cu Alex. Nu vreau să se întâlnească două minţi diabolice care mă au pe mine drept ţintă. Deci în concluzie, mai bine la el.
--Ok, ne întâlnim în parcare după ore.
--S-a făcut.
Nu ştiu de ce am impresia că orele rămase vor trece fooarte greu.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Capitolul 2
Capitolul 2:
--Lasămă!
--Nici gând, am două bilete la meciul de azi, iar tu domnişorică, o să vii cu mine.
--Dar nu vreauuu.
--Haide măi, trebuie să te scot la aerisire, ai devenit la fel de prăfuită ca şi cărţile pe care le-ai luat de la bibleotecă. De când cu... ştii tu...
--Eu nu sunt prăfuită.
--Demonstreazămi-o.
--Aşa am să fac.
Am luat rochiţa albă de la ea, îndreptându-mă spre baie. Nu o să îmi spună ea că sunt prăfuită. Şi mai bine, după meci o să fac o mică mare schimbare de garderobă. O să îi demonstrez lui Marcus că nu m-a afectat deloc trădarea lui. Deşi a făcut-o. Ies încet din baie, Violet fiind complet absorbită de un mic fişier de pe laptopul meu. Sper doar să nu fie chestia din parc acolo.
--Deci în parc ai mers după ce l-ai văzut pe vierme cu tipa aia. Şi, ai ceva de mărturisit?
--Neaa, deja ai aflat aşa că nu mai are rost.
--Ochi negri dulci şi misterioşi, parfum superb, mie mi se pare că îţi cam place tipul.
--Stai liniştită nu o să îl revăd prea curând. Spuneai ceva de nişte bilete la un meci?
--Asta-i prietena mea!
***
--Max, ce crezi despre meciul de azi? Veţi câştiga?
--Totul depinde de cât de bine ne-am pregătit. Şi crede-mă. Ne-am pregătit serios.
--Toţi jucătorii pe teren!
--Ăsta e semnalul meu, ne mai vedem pe aici.
--S...sigur, ne mai vedem.
Încă nu am aflat nimic despre fata din parc. Dar nu mă dau bătut trebuie să aflu ceva despre ea odată şi odată.
***
--Încă nu îmi vine să cred că am fost de acord să vin aici.
--Hai mă, nu o să mori 90 de minute.
--Nu pot să îmi dau seama ce vezi atât de incitant la o adunătură de tipi care aproape se omoară pentru o minge.
--Doar taci şi uităte.
--Semeni mai mult cu fratele tău decât crezi.
--Nu mă mai compara cu acel cap sec. Uuuuuite pentru ce te-am adus aici.
--Hmm?
--Numărul 33 din echipa adversă liceului nostru.
--Eşti incurabilă Violet. Incurabilă.
--Cum spui tu.
Nu pot să cred că m-a trezit într-o zi de sâmbătă, m-a adus aici, doar pentru a vedea un tip care mi se pare al naibii de cunoscut. Şi pe care nici nu o să îl mai vedem în viitorul apropiat. Având în vedere că joacă cu altă echipă. L-am urmărit cu privirea toată repriza, iar el a reuşit chiar la sfârşit să marcheze într-un fel în care nu credeam că e posibil. Condusă de un impuls, m-am ridicat în picioare, începând să aplaud, ca şi restul lumii de asemenea. Simţindu-se privit, îţi ridică privirea înspre noi. Privirile noastre rămânând înlănţuite. De la distaţa asta nu îmi dau seama de culoarea ochilor lui. Tot ce pot spune e că în timp ce ne priveam, el a făcut o descoperire foarte importată, deoarece faţa i s-a luminat considerabil.
--Vezi, ţi-am spus eu că rochiţa asta te avantajează. Nu şi-a desprins privirile de pe tine.
--Fii serioasă! Mai sunt o grămadă de fete în tribuna asta, spun eu încercând să-mi ascund roşeaţa din obraji.
--Ţi-am mai spus, Kath, nu te mai subestima.
--Cum spui tu. Cum îl cheamă apropo? Mi se pare cunoscut într-un fel...
--Îl cheamă maximilian McLane. Acum fii atentă la meci.
Max deci...
***
Cel mai greu meci de până acum. Dar nimic nu s-a comparat cu momentul în care am revăzut-o. Dacă nu se ridica în picioare nu aş fi remarcat-o. Rochiţa aceaa mică şi mulată o camufla destul de bine. Sper doar să reuşesc să o prind la ieşire. Sper, doar dacă antrenorul se hotărăşte să ne scutească de discursul lui plictisitor de la sfârşitul fiecărui meci. Nu contează dacă pierdem sau câştigăm sau pierdem, discursul nu se schimbă. Din câte am văzut învaţă la liceul advers. Nu aş fi crezut asta. Să fie în liceul rial. De fiecare dată când am intrat acolo nu am văzut-o niciodată, poate pentru că nici nu am căutat-o pe ea în special, cine ştie. Doamne, cine a spus că te faci filozof în duş a fost un om mare. Bine că Josh nu ştie să citească gânduri altfel aş fi fost mort. Intrăm la vestiare, fiecare îmbrăcându-se relaxat, aşteptându-l pe antrenor.
--Da, domnule director, o să le spun.
--Ce e domnule antrenor, nu ne spuneţi că a luat şcoala foc.
--Joshua chiar asta vroiam să spun, un experiment greşit de la ora de chimie ce se desfăşura în clasa de la etaj a dus la incendierea şcolii voastre.
--Am scăpat de lucrarea la Trigonometrie. Mişto.
--Ba mă tem că nu. Veştile rele abia acum vin. O să vă ţineţi cursurile la Central High, şcoala echipei adverse.
--Nuuu, nici gând.
--Tu de ce zâmbeşti McLane?
--Mi-am adus aminte că mi-am lăsat referatul la Engleză în dulap la liceu. Acum am o scuză perfectă care o să mă scape de detenţie.
--Am înţeles. Ne vedem mâine băieţi, ţineţi minte, Central High.
Trebuie să îi mulţumesc ăluia care a greşit experimentul. Tocmai m-a trimis mai aproape de Kath. Nu îmi vine să cred ce uşor a fost. Acum vine partea grea totuşi, va trebui să îi explic toată situaţia lui Josh şi va trebui să îmi dau seama cum mă voi apropia de ea. Floare la ureche.
***
Hmm, blugii ăştia sunt cam largi, ăştia prea mici, perfect. Perechea asta îmi vine la fix.
--Am probat şi ultima pereche. Tu ce naiba aia de sari aşa?
--Ştii pe tipul ăla Max care se tot uita la tine la meci?
--Da, ce-i cu el?
Am plătit la casa hainele, îndreptându-ne spre ieşire V a continuat să vorbescă.
--...din cauza accidentului, toţi elevii din liceul lor trebuie să înveţe la al nostru pentru că directoarele sunt cumnate. Aşa că e posibil să dăm peste el de câteva ori.
--Dacă spui tu. Sunt foarte curioasă de cum or să arate holurile luni.
--Apropo de asta, am auzit că va trebui să împărţiim dulapurile cu câte un elev de la celălalt liceu, pentru că suntem cam acelaşi număr de elevi. Deci, luni vom vedea pe cine vom avea coleg de dulap.
--Coleg de dulap, ce ciudat sună spus de tine. Eu sunt obosită, ne vedem mâine pe banca noastră.
--Ok, mă suni când ieşi din casă, ştii că eu ajung mia repede ca tine.
--Ca în totdeauna. Noapte bună.
--Noapte bună.
Sper să pic la dulapuri cu numărul 33. ar fi prea de tot dar pot spera nu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)